Dragoste ne-ntoarsă

Ana Barton

5 June 2013

Ca să nu te mai răsuceşti în coşmaruri închipuite, hai să vorbim pe şleau. După, ştii tu ce-i aia, nu-ţi explic, vrei să-l arunci în marea căldare cu uitare. Ori s-o, că asta-i, ca toate celelalte, tot de ambe sexe. Că ţi-a făcut şi ţi-a dres ori, mult mai rău, că nu vrea cu niciun chip să se dezlege de tine. Îi vezi mişcarea sângelui în pomeţi, când vă-ntâlniţi, sau te laşi pradă dezghiocării tonurilor cu drepte înţelesuri din spatele cuvintelor.

Şi fugi. Ca să viezi, nu de alta. Că te sufoci de legare, nu de legătură. Pe urmă, trece timpul, expiatorul, asertivul, vindecătorul. Ploaia miraculoasă. Dai în zid, căutând ieşirea, până ce eşti în pragul pe care-l trăieşti stâncă. Spargi şi scapi, ca de Beghemot. Apoi, vă luptaţi ca proştii, şase-şase, poartă-n casă, cu zăvor din drug de fier. Că trebuie să vă simţiţi şi puternici, în timp ce, în oglindă, fiecare vede vânt.

Pentru că te-ai obişnuit să ai atenţia tot timpul trează pe un om, continui s-o faci, blestemându-ţi neputinţa. Celălalt, nu mai puţin om, deşi nu-ţi povesteşte imprecaţiile. Şi vă vânaţi, mimând indiferenţa. Prost, dar aprig. În răstimp, ardeţi un combustibil care, repoziţionat, ar putea foarte bine să interpreteze magistral o linişte curată. Dar te pui cu habitudinile păguboase ale vertebratelor verticale?

Te mai lasă apoi vremea să treci niţel şi-ncepi să respiri fără catran. Nu-i rău, ba chiar te-ncearcă un fel de mulţumire. Poţi. A trecut. Chiar te-ai desprins. Urme nu laşi. Melc cu aripi, dar nu-i venită clipa să recunoşti. Minimum cinci grade pe volum şi-o ţigară, şi te destinzi.

Şi auzi/vezi/îţi spune că se luptă cu durerea. Trecătoare sau nu. Atunci ai vrea să ştii să poţi să fii zeu. Să iei din ea, s-o-nmoi ori s-o-ndulceşti, s-o tai în bucăţele de confetti sau s-o traduci în spulber. Şi te doare neputinţa că nu eşti taumaturg. Ai vrea să mângâi, dară mâna nu mai ştie drumul către tâmpla pulsândă de război bătrân, aşa că se opreşte-n aer, ca nimicul. Şi nici drumul înapoi nu-l mai găseşte. Dar ştii, că trebuie să ştii, oricât nu ţi-ar plăcea, că pe oameni îi iubeşti ca pe sarea neagră. Cu mirare imponderabilă şi frică mare, cu evlavie, cu ură şi părtinire, cu răzbunare cruntă, ţesută-n minte nedormită, şi-i iubeşti cu totul, peste carnagiu. Oricare. Oricât de mare. Pentru că niciun om pe lumea asta nu are cheia care-l poate-ntoarce de la faţa ta. „Nedrag“ e un cuvânt care nu ştie să se inventeze. Are numai dus.



Citiţi şi

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Prostuțule!

Ca să scap de dragoste, ţi-o las ţie şi mă însor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,918 views

Your tuppence

  1. Prospect de femeie – As You Like It | Catchy / 13 January 2014 10:25

    […] grav, sunt contraindicate speranţele deşarte că se va schimba azi, mâine sau măcar cândva. Se iubeşte. Avertisment!: Temerile, spaimele sau angoasele sunt complet interzise pe toată durata […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ana Barton / 14 June 2013 14:18

    Este, da. Ca tine, ca noi. 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Manuella / 7 June 2013 23:55

    O gărgăriţă a ieşit din inima verde. Ce bine că inima nu e albastră!

    Se va întoarce. E, de fapt, un gărgăriţ – călător.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro