Dragostea e neîmplinire

Cristina Winters

20 April 2014

M-am trezit odihnită. Am visat ciudat dar m-am odihnit. În seara precedentă cinasem într-un restaurant italian unde mă simt mereu bine. Gălăgia, agitaţia chelnerilor, mirosul de mâncare mă duc mereu cu gândul la frumoasa Italie. În una din excursiile mele am vizitat Italia. Italia cea plină de istorie şi temperament. Italia în care magazinele sunt închise timp de patru ore în mijlocul zilei. Italia în care măslinii se integrează atât de bine în peisaj încât nu par decât nişte copaci obişnuiţi cu frunze verzi-albui. Am închiriat anexa unei case pe un deal. De pe terasă mă uitam în fiecare dimineaţă în grădina de măslini. Printre copacii de măslini şerpuiau şopârle şirete. Mă îngrozeau. Pentru că se mişcau extrem de repede. Şi pentru că ştiam că erau reci. Deşi afară era vară. Drumul care ducea spre casă era îngust. De fiecare dată când ajungeai într-o curbă total lipsită de vizibilitate, trebuia să claxonezi pentru că cel din sensul opus să ştie că te apropii. M-am gândit că şi aşa se pot întâmpla accidente.

Maurice de Vlaminck, 1905, Outing in the Country

Maurice de Vlaminck, 1905, Outing in the Country

Citeam o carte. Gabriel Garcia Marquez face parte din scriitorii care îmi distrug echilibrul. Tot ce scrie el despre dragoste e atât de real încât te confunzi cu povestitorul, povestea şi personajele în acelaşi timp. E ca şi cum ai avea o triplă identitate dar niciodată nu ştii cine eşti. Cumpărasem cartea la o licitaţie în ţara surogat. O carte cumpărată în scop caritabil. Ar trebui să fac asta în fiecare zi. Ilustraţia de pe copertă era o pictură de Maurice de Vlaminck, pictor francez fauvist. O beţie de culori care se întrepătrundeau ameţitor. Imaginea unui bărbat care ţine pe după gât o femeie cu părul şi buzele roşii. Par aşezaţi pe un scaun sub un copac la fel de ameţitor-colorat. O imagine la care trebuie să te uiţi îndelung ca să te convingă. Mi s-a părut ridicolă. Aglomerată. Obositoare. Dar nu urâtă.

Faptul că această carte m-a obsedat se datorează fie stării mele de spirit din Italia cea temperamentală, fie timpului care vara trece destul de greu. Nu, nu sunt înnebunită după zilele de vară, decât după cele petrecute util. Toate celelalte le umplu cu cărţi pe care le citesc în grădină, pe plajă, pe terasa unui hotel, pe un deal pe care l-am urcat ca să mă simt utilă. Vara, zilele sunt lungi, leneşe, încete. Câteodată prea încete. Povestea de dragoste nu e ceea ce face ca această carte să te zdruncine. Stilul narativ bogat, realist şi puterea autorului de a te integra în cartea lui sunt, într-un limbaj lemnos de critică literară, elementele care fascinează. Odată am scris o rubrică de critică literară pentru un ziar local din ţara mamă. Mă simţeam atât de fericită îmbinând terminologia pe care o studiasem ani de zile cu trăirile mele la adresa cărţii. Fiecare cuvânt lemnos era flancat de trăiri curate ale cititoarei. Un fel de joc pe care alţii probabil nici nu l-au sesizat. Un joc al meu. Într-un ziar local.

Cristina Winters 1Un bărbat aşteaptă cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile pentru a se împlini. O căutare fantastică şi o aşteptare care depăşeşte limitele răbdării umane. Florentino şi Fermina care, în prag de sfârşit de viaţă, îşi permit să fie fericiţi. De ce nu înainte de a fi gata de moarte? Poate de dragul aşteptării, m-am gândit eu. Uitându-mă la coperta cărţii, la cel care ar fi trebuit să fie Florentino, am descoperit un bărbat care stătea într-o poziţie atât de normală, de banală, încât nu pare capabil de o aşteptare atât de solemnă. Un bărbat care îşi ţine iubita pe după gât de parcă vrea să o aline, nu să o iubească cu o pasiune care a aşteptat o jumătate de veac. Cât despre Fermina, şi ea e la fel de comună. Poartă o pălărie semi-ridicolă şi îmbrăcămintea secolului trecut. Nu i se disting ochii, doar buzele roşii. Ea pare liniştită. Oarecum trufaşă. Priveşte în zare. Florentino priveşte în pământ. Deloc învingător. Poate doar obosit de atâta aşteptare.

Mi-am adus aminte că, după vacanţă în Italia, în drum spre casă, în timp ce goneam pe autostradă, am plâns. Am plâns de dragul de a plânge. De prea plin sufleţesc. Nu din cauza poveştii de dragoste cu final fericit. Pe mine poveştile de dragoste nu mă încălzesc cu nimic. Mai ales cele în care dragostea se împlineşte. După cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile. M-am întrebat mereu dacă G.G. Marquez a avut un motiv special pentru a se opri la 51-9-4. Mi-am închipuit că, citită invers, e o formulă matematică, o dată cu o semnificaţie secretă. Am plâns poate de zbucium sufletesc la gândul că fiecare dintre noi aşteaptă 51-9-4. Că fiecare dintre noi se bazează pe o altă viaţa sau pe un alt Pământ. Că fiecare dintre noi crede naiv-iluzoriu într-o viaţa mai bună, mai aproape de ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Cu adevărat…

Dragostea nu e împlinire. E neîmplinire. Aşteptare. Zbucium sufletesc şi fizic. Cearcăne care ţi se desenează sub ochi de nesomn şi dorinţa neîmplinită. Tristeţe care se confundă cu ţine până când îşi pierde intensitatea. Dragostea e frumoasă tocmai pentru că trezeşte un cocktail de sentimente dulci-amărui. Dragostea e incontrolabilă, incalculabilă şi indeslușibilă. Nu e niciodată 51-9-4. E infinită.

Eu… nu scriu poveşti de dragoste. Le citesc doar pe cele scrise bine, le plâng şi apoi le ofer un loc în bibliotecă.

Eu nu scriu poveşti de dragoste. Le trăiesc.

In memoriam G.G. Marquez



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Neiubitelor!

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,114 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro