Dragostea nu este ce vrem, ci ceea ce ni se potriveşte

Iulia Badea-Guéritée

23 October 2015

Iulia Badea-GuéritéeHenning Mankell a murit.

Discret, aşa cum se temea să nu fie uitat, a plecat dintre noi în 5 octombrie. Nu o să scriu că a  „a decedat după o lungă suferinţă”, am explicat cândva  de ce cred că acest termen este aproape jignitor pentru cei care au plecat în veşnicie după o lungă boală, un cancer, de exemplu. Cancer, avea, da, fusese diagnosticat în ianuarie 2014, şi acesta a fost momentul în care suedezul, ilustru necunoscut în unele părţi ale Europei (chiar şi în România, unde, deşi RAO i-a publicat unele titluri, nu a fost receptat aşa cum ar fi meritat), dar titan al literaturii nordice şi din vestul Europei, a decis să publice într-un ziar suedez un jurnal al bolii lui. Al vieţii rămase, al răgazului acordat.

Mankell a apărut în atenţia cititorilor şi a traducătorilor imediat după ce Stieg Larsson şi al său Millennium avea să descopere lumii întregi o literatură nordică fascinantă: amestec de polar şi descrieri ale unei ţări în care bunăstarea şi prosperitatea nu au putut împiedica apariţia sentimentelor rasiste, a urii faţă de semeni, portretul unui om modern, comisarul Kurt Wallander, devenit erou al mai multor ecranizări, dar şi creionarea cu dragoste a unei zone superbe din Suedia: sudul, tot ceea ce înconjoară oraşul Malmö. Romanele sale nu vorbesc doar despre crime şi probleme, ci şi despre dragoste, singurătate, alienare, lipsa de reper, căutarea unui sprijin, căutarea unei divinităţi. „Dumnezeu nu există acolo unde nu mai există speranţă”, avea să scrie Mankell în ultima sa carte, „Sable mouvant. Fragments de ma vie”, editura Seuil, 2015 (încă nu a fost tradusă în limba română, dar dacă RAO, editura care deţine drepturile acestui autor, ar vrea să o traducă, îmi ofer serviciile de traducere). Dar poate că cea mai frumoasă expresie a vieţii pe care o aştepta, sincer, căci orice persoană care are un cancer ştie că viaţa nu mai este decât un răgaz, este finalul acestui volum : „Adevărata noastră familie este fără număr. Chiar dacă habar nu avem cine este această fiinţă cu care ne-am încrucişat pe durata unei secunde vertiginos de scurte”.

Henning-Mankell

Henning Mankell

Mankel a fost o persoană extraordinară, nu doar scriitorul care povestea, cu arta vechilor povestaşi, nu doar ceea ce vedea, ci şi lumea pe care şi-o imagina mai bună. Lumea celor din Mozambic, pentru care crease un teatru destinat alfabetizării lor. Nu doar nedreptăţile din lumea contemporană – felul în care sunt trataţi migranţii care ajung în Europa traversând sau murind în Marea Mediterană, nedreptatea cu care sunt trataţi palestinienii şi imoralitatea fâşâei Gaza (Mankell a fost prezent, se îmbarcase pe navele care au încercat în urmă cu câţiva ani să transporte alimente şi medicamente spre Palestina, spărgând blocada, înainte de a fi respinse în forţă şi cu violenţă de armata israeliană; în urma acestui episod cărţile sale au fost interzise în Israel). Ci şi nedreptăţile din lumea viitoare. Ultima sa carte nu este un roman, ci o pledoarie, o pledoare pentru un viitor în care deşeurile nucleare să nu fi distrus absolut tot, în care felul în care păstrăm mediul înconjurător, azi, să nu devină un bumerang, mâine, o lume în care nepăsarea liderilor mondiali nu va fi reuşit să distrugă orice speranţă. Mankell descrie foarte expresiv aceste temeri nu prin texte plângăcioase, ci prin amintirile cu care boala sa îl copleşeşte: de exemplu, privirea unui tablou din muzeul Louvre, Le Radeau de la Méduse, de Théodore Gericault. Pentru el, acest tablou nu este disperarea cu care supravieţuitorii naufragiului Meduzei ajung să se mănânce unii pe alţii, ci speranţa care face ca unul dintre ei să trăiască, să povestească. „Gericault reuşeşte să surprindă o speranţă care poate nici nu există”, scrie el în „Sable mouvant”.

Nisip mişcător. Un crez pentru o viaţă de om. L-am cunoscut, pentru câteva minute, pe Mankell, scriitor pe care îl admir necondiţionat şi pe ale cărui cărţi le ofer mereu cadou (ultima a fost „Pantofii italieneşti”, o parabolă despre dragostea care nu este ce vrem, ci ceea ce ni se potriveşte şi ne împlineşte), la un salon de carte la Paris. Acum câţiva ani. Pentru el, pentru un autograf, a fost singura dată când am stat la coadă. 200 de persoane, o oră în picioare. Mi-a desenat o inimă. Era îmbrăcat în negru şi părea un tip foarte simplu, vag mirat de admiraţia cu care îl înconjurau cititorii. El, căsătorit cu fiica lui Ingmar Bergman. Mă simţeam cumva legată de el şi am simţit că trebuie să ne strângem mâinile. Cam atât a fost. O strângere de mână, o privire, un autograf. Viaţa merge mai departe. Citindu-i ultima carte, cu bucuria, la început, a cititoarei care află că autorul preferat nu a murit, ci a învins cancerul, am descoperit brutal, cu câteva zile în urmă, că citesc cartea unui mort. Vi s-a întâmplat vreodată aşa ceva? E teribil ca senzaţie. Din start, registrul de lectură se schimbă şi nu mai ai chef să termini cartea. „Viaţa este arta de a supravieţui. Nimic altceva”, scrie el la pagina 37. Însă „adevărul privind existenţa noastră este mereu provizoriu. Ceea ce ştiam ieri este fără încetare modificat sau înlocuit de ceea ce descoperim azi. Pentru fiecare dintre noi, viaţa este o afacere neterminată”. Pagina 103. Avea dreptate. Nu reuşim niciodată nici să terminăm ce am început, nici să spunem ce vroiam, nici să vedem ce visam, nici să simţim ceea ce tânjeam. Cei care au trecut printr-o boală necruţătoare, spuneam, au norocul sau ghinionul să realizeze că mai pot trăi frumos, pentru ei, chiar dacă va fi pentru prea puţin timp.

Ipocrizie. Am dispreţuit întotdeauna formulările de gen: „a decedat după o lungă suferinţă”. Este vorba, evident, de cancer, în diversele sale forme, dar oamenii au încă sentimentul că ar fi ceva contagios/ruşinos/teribil/de nerostit. Sau îşi închipuie că ar fi o suferinţă până la capăt. Oricum, între noi fie vorba, la auzul unei asemenea veşti, „am cancer”, cunoscuţii se împart subit în prieteni şi …străinicaresetemdecontagiere. Prietenii se numără post festum pe degetele de la o mână. Însă această selecţie, ca şi şocul suferit de o persoană care a avut/are cancer sunt ca un duş rece. Ca un duş rece după fierbinţeala palmelor pe care ţi le dă viaţa. Cancerul este asemeni iubirii: nu este pe merit, te loveşte când nu te aştepţi şi te schimbă fundamental. Ca şi iubirea, este unic. Chiar dacă revine, de fiecare dată după ce l-ai alungat zicând „nu te vreau”. O persoană care a trecut prin aşa ceva vede viaţa altfel. O trăieşte mai intens, mai deplin, mai selectiv. Învaţă să se bucure şi învaţă să aprecieze micile bucurii. De aceea cred că este injust să spui „a murit după o lungă suferinţă”. Corect este „a murit după o fulgerătoare suferinţă şi după o scurtă perioadă de fericire”.

Henning Mankell nu mai este. Toamna asta este particular de nervoasă şi de tristă. Am pierdut câţiva oameni dragi, recunosc trăirile lor în cuvintele care curg dureros din cartea lui Mankell, aceleaşi temeri, aceleaşi dorinte, aceleaşi aşteptări, şi iarna se apropie. Inexorabil. Incerc să nu cad pradă absenţei de zâmbet. „Vom fi obligaţi mereu să ne batem împotriva a tot felul de ziduri şi cel mai teribil zid pe care o fiinţă umană îl poate construi în interiorul său este zidul resemnării. Este cel mai teribil zid, primul care trebuie distrus. Este întotdeauna posibil să schimbăm lumea într-una mai bună”. (în „Mankell (par) Mankell. Un portrait”, de Kirsten Jacobson).

Pe Iulia o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

Mi-ai promis

Și iar s-a întors

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,115 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro