Drumul spre înalta societate

Monica Nistorescu

12 August 2013

Jet-set“-ul românesc, deși călătorește enorm și are posibilități materiale foarte mari, nu a învățat lecția domnișoarei Chanel sau a domnului Dior, potrivit căreia mai puțin înseamnă mai mult și expresia ultimă, sublimată, a eleganței stă în simplitatea și puritatea liniilor…

Plănuisem să vă povestesc despre Marrakech, orașul cu ziduri roșii din buza deșertului african, învăluit în parfumuri tari de mosc și ambră și populat de povestitori din „O mie și una de nopți”, când realitatea românească a dat buzna peste mine din nou, împingând orașul de vis înapoi în cețurile sale fierbinți, să aștepte cuminte și nemișcat un alt prilej de a vorbi despre el.

Acum vreo două luni, o bună prietenă m-a sunat să mă anunțe, cu îndreptățită mândrie în glas, că unica ei odraslă tocmai trecuse cu bine clasa a opta și să mă invite să o însoțesc la festivitatea de absolvire.

Cuprinsă de nostalgia propriilor festivități școlare, din burgul meu de pe malurile Cibinului, și bucuroasă de bucuria ei, am acceptat cu plăcere invitația și m-am prezentat la ora convenită la porțile instituției școlare respective, de altfel una dintre cele mai cunoscute și mai prestigioase din București. Mă pregătisem să retrăiesc atmosfera aceea unică, încărcată de emoție pozitivă și de planuri de viitor, ce însoțește îndeobște serbările școlare, dar de la bun început lucrurile nu au fost deloc așa cum mi le aminteam eu.

La poarta școlii au început să sosească, pe rând, limuzine somptuoase cu șofer sau conduse de proprietarii lor, din care au coborât deopotrivă părinți și copii. Am recunoscut o grămadă de figuri publice printre părinți, edili faimoși de urbe, politicieni și oameni de afaceri proeminenți. Mi-am întors privirea spre grupul de copii (căci doar copii se pot numi când de-abia au împlinit 14 ani), încercând să identific odraslele celor pe care îi cunoșteam, și am rămas literalmente cu gura căscată.

Stupefiată, m-am întrebat dacă nu cumva greșisem ora, locul sau evenimentul, dar figura familiară a prietenei mele îndreptându-se spre locul unde mă aflam prin mulțime m-a asigurat că, din păcate, nu greșisem.

Fetele (absolventele), în marea lor majoritate, purtau rochii-furou de cocktail, sclipitoare, nepotrivite cu vârsta, ora și natura festivității, rochii semnate negreșit de designeri celebri. Legănau cu nonșalanță poșete Hermès-Kelly sau Prada, vorbeau la telefoane mobile Vertu și încercau să se țină în echilibru pe pantofi cu platformă înalți de 15 cm.

Doar gleznele subțiri, cu oase de copil, neformate încă, oscilând sub corvoada tocurilor, și privirile de Lolite încărcate de make-up aminteau faptul că în fața mea se aflau niște fete de 14 ani și nu niște asidue cliente ale barurilor de noapte.

Băieții erau mai uniformizați în costumele cu tăietură impecabilă, vorbeau tare pe două tonalități, ca mai toți la această vârstă, când vocea e în schimbare, sau butonau cu înverșunare diverse iPhone-uri, iPod-uri și alte asemenea. La încheietura fragilă a mâinilor atârnau greu ceasuri scumpe.

M-am întrebat dacă sunt singura din făloasa adunare care vede așa lucrurile și o privire scurtă spre grupul părinților și cel al profesorilor mi-a confirmat cele mai sumbre gânduri. Părinții își priveau cu nedisimulată mândrie odoarele, iar profesorii nu mai pridideau să salute și uneori să facă temenele total neacademice înalților oaspeți aflați acolo într-o postură cu totul diferită de cea publică.

Am plecat cu un gust amar, cu un gând pios și respectuos către dascălii mei sibieni, severi și caricaturali pe alocuri, cu o dragoste înnoită pentru părinții mei, profesori și ei, și cu inima strânsă pentru acești copii, vinovați fără vină, victime ale sistemului și, nu în ultimul rând, ale propriilor lor părinți și educatori.

Pe părinții lor și alții asemenea i-am întâlnit, de altfel, de-a lungul ultimilor ani în numeroase ocazii publice, la recepții, cocktail-uri și alte evenimente. Nu pot să nu ma gândesc la bietul ambasador al SUA care, probabil, după fiecare garden party oferit cu ocazia zilei de 4 iulie, trebuie să refacă gazonul reședinței sale de pe Kiseleff, scormonit de tocurile condurilor de seară, cu ștrasuri și pene, pe care invitatele sale, deși știu bine că participă la o petrecere câmpenească cu hamburgeri și bere, aleg să îi poarte. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că „jet-set-ul” românesc, deși călătorește enorm și are posibilități materiale foarte mari, nu a învățat lecția domnișoarei Chanel sau a domnului Dior, potrivit căreia mai puțin înseamnă mai mult și expresia ultimă, sublimată a eleganței stă în simplitatea și puritatea liniilor.

Nu pot să nu mă gândesc că mare parte dintre cei care sunt poftiți la evenimente sociale nu cunosc ABC-ul unor indicații de ținută de pe invitațiile lucioase care grăiesc într-o limbă străină lor, cerând „black tie”, „smart casual” ori „cocktail dress”, sau, și mai rău, li se pare de bon ton să nu le respecte. Nu pot să nu ma gândesc la răspunsul cinic pe care i l-am dat unei alte prietene care mi-a cerut sfatul cu privire la toaleta pe care ar trebui să o poarte la o recepție care cerea ținută „black tie”: „Îmbracă-te cât mai neutru, eventual cu o bluză de mătase și un pantalon negru de seară, pentru că oricum, în adunare, vei vedea atât blue jeans cât și rochii lungi cu spatele gol”, i-am spus.

Nu pot să nu ma gândesc la toate revistele mondene în care diverse domnișoare cu pretenții nejustificate comentează sec și distins, emițând sentințe imuabile despre tendințele modei.

Mă gândesc însă foarte serios să vă povestesc data viitoare despre Marrakech, despre grădina Majorelle a regretatului Yves Saint Laurent, spectaculoasă în mijlocul deșertului, despre parfumul de ambră și aroma îmbietoare a tajinei de miel și despre multe alte lucruri frumoase.

N.red. Articolul a fost publicat în 2008, în revista The One. Credeți că s-a schimbat ceva de atunci? 

Citiţi şi

Ne vom bucura mâine, azi suntem prea ocupați

Sex, normal, că doar nu-s chiar așa bou

Dragii mei copilași

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,229 views

Your tuppence

  1. Marius / 5 September 2013 7:08

    Sunt de acord cu opinia dumneavoastra dar acest lucru se intampla cam peste tot la scolile exclusiviste si nu doar in Romania doar ca la noi e ceva cu care trebuie sa ne obisnuim.Problema nu este asta, pentru aceste generatii care fac lucrurile conform perioadei de emancipare ,ci LIPSA MODELELOR care sa inspire valoare si care sa ne ghideze sa reusim in viata. Subiectul este complex , noi trebuie sa ne adaptam noilor vremuri si sa incercam sa nu ne “pierdem” copiii pe acest traseu foarte complicat.Vremurile de altadata nu mai revin si noi ,singuri , trebuie sa alegem ce societate dorim sa construim pentru generatiile urmatoare si bineinteles in care sa traim.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Belle d”Imagination / 12 August 2013 20:33

    Desigur că s-a schimbat! Unii potentaţi au plecat, alţii au intrat, s-au schimbat limuzinele şi mărcile de ceas, cu certitudine i-fonele de anţărţ e ruşinos de demodat pentru domnişori şi domnişoare.
    În rest, ţopenia a rămas aceeaşi.
    PS: probabil unele dintre domnişoare probabil frecventează deja cu asiduitate barurile. Altminteri unde ar putea culege perlele?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro