Dumneavoastră, doamnă, mi-ați făcut cel mai mare rău din viață.

Mihaela Miroiu

5 September 2014

Mihaela MiroiuÎn septembrie reluam drumul către întâlnirea cu cei care doream să simtă că timpul împreună nu este unul pierdut, ci unul câștigat. Fiindcă asta este obsesia mea. De când eram în bancă. Detest să îmi consume cineva viața degeaba. Ei, ca să nu ai sentimentul zădărniciei și să nu te apuce gândurile Ecleziastului: Deșertăciunea deșertăciunilor. Totul nu-i decât deșertăciune și viața asta-i doar un vis… trebuie să fii de față in integrum, cu toată mintea ta, cu tot sufletul tău. Să te dăruieşti fără rest acestei întâlniri, chiar și atunci când norma e de 24 de ore de predare pe săptămână și clase de la A la R (generația decrețeilor), la care ai o oră pe săptămână pe același subiect. Chiar și atunci când cerul lumii tale ți-a căzut în cap. Chiar și atunci când, mai banal, degeră și ei, degeri și tu în clase înghețate, imediat după hepatitele de la sortat cartofii de toamnă. Chiar și atunci când ceea ce le spui e periculos sau zadarnic. Restul e învățătură. Cum mi-a ținut și încă îmi mai ține uneori asta, nu știu. By magic. Începe în septembrie. Se termină în iulie. Iarăși și iarăși, în fiecare an, într-un ciclu al fertilității intelectuale și sufletești pe care nu îl pricep nici cât îl pricep pe cel biologic.

În primii mei ani cred că mă credeam Sidney Poitier în filmul Domnului profesor, cu dragoste. Mai puțin cu elevele mele seraliste de la textile, educate să fie ascultătoare, că de-aia sunt fete, ce Dumnezeu! Mai mult cu elevii mei de la seral, construcții, băieți cu o singură excepție. Mi-ar fi plăcut să mă culc liniștită pe cea mai mare glorie profesorală din viața mea. Dar nu a fost să fie întreagă. I-am preluat ca dirigintă în clasa a IX-a. Erau mai toți mai în vârstă decât mine sau de vârsta mea. Veneau la ore când li se năzărea sau când îi elibera „maistrul”. Aveau hainele pătate de mortar (zidarii), de var (zugravii) sau de vaselină (instalatorii). Miroseau a șantier și a țuică “doi ochi albaștri”. Se șergeau cu mâneca la nas. Înjurau în pauze. Picau de oboseală. Aveau pe la casele lor lăsate de mult în favoarea barăcilor de șantier, doar cărțile Mersul trenurilor și Cartea de telefon. Unora le era greu să nu încurce în scris litera b cu f. În clasa a X-a lucrurile au luat-o în cu totul altă parte. Am făcut cu ei o înțelegere: într-o sâmbătă seara merg ei cu mine unde vreau eu, în alta mergeam eu unde voiau ei. Eu voiam la operă, concerte și teatru. Ei voiau la cârciumă. Un tandem greu. Eu le spuneam povestea din actul următor al operei. Ei îmi spuneau cum să păcălesc nota de plată ascunzând sticle. Din împletirea asta împleticită a rezultat, în clasa a XI-a, o adunătură de snobi ferchezuiți și elitiști care își priveau colegii din clasele paralele cu o milă disprețuitoare. Dar și o mică ceată de bodyguarzi care își duceau după ore diriga acasă, în întunericul iernilor fără becuri stradale. O depuneau la ușa de la lift, după ce se asigurau că e gol.

– Că ce naiba de bărbați suntem, doamnă?

– Cavaleri, măi boule, cavaleri. Asta trebuie să fim. Nu, doamnă?

Cei mai mulți au luat-o spre școli de maiștri, institute de subingineri și facultăți de construcții. Nu i-am mai văzut. M-am mutat la alt liceu. Unul cu minți competitoare ab initio.

To Sir, with love

Undeva, în mine, aveam o stare de triumf netulburat. Prin 1997, după o zi zdrobitoare, l-am zărit pe Nechifor într-un vagon de metrou. Cel mai bătrân elev al meu. Cel mai înțelept și mai rezonabil. L-am privit lung. Nu mă vede. M-am apropiat și i-am spus:

– Bună seara, Nechifor, mă mai cunoști?

– Da, doamnă, vă cunosc.

S-a întos într-o parte, privind pe geamul din care vedea nimicul din peretele tunelului de metrou. După o vreme s-a întors din nou spre mine.

– Dumneavoastră, doamnă, mi-ați făcut cel mai mare rău din viață.

Am strâns mai tare mâna pe bară.

– Da. M-ați făcut să cred că există o altă lume. Una frumoasă, una pentru oameni. Iar eu nu am avut cum să plec din șantier, din barăci. Numai că nu a mai fost niciodată lumea mea. Nu m-am mai împăcat cu mine ăla de acolo. Așa să știți, doamnă. Nu vreau să vă mai văd niciodată.

Articolul integral – “Septembrie” -, din care am preluat acest fragment, a apărut aici

Citiţi şi

Violet

Naiv, inadecvat, perdant

 

Citiţi şi

Căutări…

M-am privit ca şi cum m-aş fi văzut întâia oară…

Băiatul cu garoafe roz

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,132 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro