Dumnezeule mare, eu pe femeia asta o iubesc!

Catchy

7 October 2016

Georgeta, Geta cum îi spun toţi, este o femeie simplă şi frumoasă de la ţară, mai exact din judeţul Vaslui. Şi, ca multe femei simple şi frumoase din România, a plecat în Italia, la muncă, să-şi poată ajută copiii – două fete – să studieze la facultate. „Să aveţi, mamă, şi voi o pâine bună în viaţă!”. Soţul este pe prispă, în şomaj, cum mulţi bărbaţi români sunt, aşa că Geta nu a stat mult pe gânduri şi a plecat. Şi a avut noroc. Doamna Centanino, bătrânica dintr-un sătuc de lângă Torino, pe care o îngrijeşte, chiar că este o bătrânică foarte cumsecade. Se comportă bine cu ea, de multe ori îi spune că e ca o fiică, în dorul fetei ei plecată departe, din dragoste, în altă ţară. Deci şi doamna Centanino se consideră foarte norocoasă, are în casă şi în viaţă o fiinţă bună, cinstită, de nădejde.

Erau amândouă braţ la braţ în piaţa mare în aşteptarea unei serbări cu ocazia Crăciunului. Ningea cu fulgi pufoşi şi gândurile celor două doamne zburau care încotro, când, ca din pământ, din zăpadă albă apare Padre Claudio. Le salută, o întreabă pe doamna Centanino cum stă cu sănătatea, ea răspunde că bine şi înclină uşor capul către Geta. Geta se fâstâceşte complet în faţa acestui preot înalt şi grăsuţ, ca un urs, zice în sinea ei, îl ştie de la slujbe, bineînţeles, dar de aproape e altfel. Cu toată fâstâceala, prinde curaj şi ia cuvântul.

– Părinte, să mă iertaţi, dar cum să facem noi, ortodocşii, ca să fim împăcaţi cu conştiinţa noastră atunci când frecventam şi chiar simpatizăm cu biserica catolică? Preoţii noştri sunt severi şi ne spun că e păcat…

Padre Claudio a zâmbit cald şi blând.

– Nu este niciun păcat, suntem biserici surori şi, în curând, toate bisericile creştine vor fi una pentru că aşa vrea Iisus. Noi, eu, cel puţin, preoţii catolici suntem deschişi tuturor creştinilor. Şi acum vă rog să mă scuzaţi, dar începe serbarea şi trebuie să dau binecuvântarea.

Padre Claudio le-a salutat şi s-a îndepărtat.

barbat

La liturghia care a urmat, Geta a simţit mai mult decât a văzut o privire care le caută în băncuţe, ocupau mereu şi mereu aceleaşi locuri în faţă, pentru că doamna Centanino era cam surdă. Din liturghie îi plăcea mult predica, inteligentă şi puternică, iar rugăciunea Tatăl nostru o spunea mereu în limba română. În rest, se gândea la ale ei, la copii şi la ce se întâmplă acasă. Lucra şi duminica pentru bani, dar şi pentru că nu avea unde să meargă. I s-a umplut inima de bucurie când părintele a urat sărbători fericite şi străinilor din Italia care sigur suferă departe de ţara lor şi de familie. A apreciat şi i-a mulţumit în gând.

În luna martie Geta bate la uşa parohiei, iar Părintele roşeşte uşor când o vede sau poate că aşa i s-a părut ei.

– Părinte, îmi permiteţi să lucrez mica grădiniţă din preajma bisericii? Am destui bulbi de lalele, narcise, tot felul de seminţe de flori şi aş planta ca să avem frumos aici, căci e păcat să stea pământul nelucrat. Am zilnic două ore libere şi dacă îmi permiteţi pot începe, că-i deja cald afară.

Padre Claudio, mai mult decât impresionat, i-a mulţumit infinit şi i-a dat binecuvântarea, poate începe când vrea. Aşa că biserica a fost înconjurată de multă frumuseţe ce înflorea pe rând, primăvara, vara şi toamna…

Paştele catolic anul acesta a picat cu trei săptămâni înaintea celui ortodox, iar Geta a pregătit cozonac, pască şi ouă, ca de fiecare dată, şi, într-un coşuleţ, a dus şi la biserică. „Părinte, binecuvântaţi! În ţara mea se sfinţesc toate bucatele înainte de a mânca din ele şi numai după postul destul de sever de 40 de zile.”

Preotul a admirat ouăle şi cozonacul frumos rumenit, pasca, a făcut semnul crucii şi a spus „Hristos a înviat pentru toţi!”. Inima Getei a venit cu adevărat la loc, iar inima lui se zbătea ca o pasăre în colivie.

A venit şi vara, iar august, se ştie că este luna concediilor în Italia, iar Geta mergea acasă. A plivit bine grădiniţa din preajma bisericii, trandafirii de toate culorile erau în floare, iar preotul înalt ca un urs privea totul cu bucurie, dar şi cu uşoară tristeţe. Sau aşa i se părea ei. Geta nu se bazează niciodată pe senzaţiile ei, mereu spune „mi se pare”, dar, în realitate, ce i se pare e adevărat. El simţea aşa, o strângere de inimă pentru că ea pleca. Se obişnuise să o vadă peste tot, în băncuţă duminică, în grădiniţă, pe străzi când se întâmpla să se întâlnească… luna august va fi goală, pustie. „Părinte, dacă doriţi să-mi daţi adreasa de email, va scriu. Sunteţi pe Facebook?”

Padre Claudio zâmbi – ce zâmbet frumos şi luminos! – nu, pe Facebook nu este, dar adresa de email i-o dă imediat, cu plăcere. I-a făcut urările cele mai bune şi i-a dăruit nişte icoane să le ducă cu ea în România.

Toamna aceea a fost cu adevărat foarte frumoasă, blândă cu toată lumea şi bogată în culori şi sentimente în toate sufletele. Doamna Centanino niciodată nu a fost mai sănătoasă şi mai activă, împreună cu Geta a făcut o mulţime de conserve pentru iarnă şi aşa a aflat ce este zacusca. În România, explică Geta, nu există femeie la ţară care să nu pună murături şi zacuscă la borcane. Şi în Italia de acum patruzeci de ani se făceau toate acestea, dar ţara este bogată acum şi aproape că obiceiul acesta s-a pierdut. Când Padre Claudio le-a bătut la uşă, ele se aflau în bucătărie şi făceau sucul de roşii. Sporovăiau vesele. Părintele părea intimidat – pă-rea! „Eram prin zonă şi mi-am zis să trec să văd ce mai faceţi. Totul bine?” „Totul foarte bine”, au răspuns amândouă în cor. „Părinte, primiţi din partea noastră nişte borcane cu bunătăţi?” Şi Geta, fără să-i aştepte răspunsul, a şi umplut o sacoşă. Binecuvântând, el a aplecat capul ca să încapă pe uşă şi a plecat. „Oare o fi un obicei în România să umpli sacoşa cuiva? Dar poate că şi aici oamenii buni fac la fel…” Şi zâmbi…

Iarna, din păcate, a fost un anotimp nefericit. Absolut pe neaşteptate doamna Centanino a făcut infarct şi Padre Claudio, la limită, a venit să-i dea ultima împărtăşanie. El i-a ţinut mâna mică în mâna lui mare şi i-a închis ochii. Geta a aprins repede o lumânare, aşa se face în România, ca sufletul să plece cu lumină, explică ea. La înmormântare s-a îmbrăcat în haine negre, în semn de respect şi de durere pentru o pierdere importantă. Ce va face ea, unde se va duce? Dar fata din străinătate chiar a rugat-o să stea până la sfârşitul lunii decembrie, iar Geta a mulţumit şi a spus da.

Padre Claudio, în seara de după înmormântare, a simţit o mare tulburare în inimă. S-a izolat şi s-a adâncit în rugăciune ca să se liniştească, dar liniştea nu venea. În noaptea aceea nu a închis un ochi şi îngrozit a căzut în genunchi şi plângea. „Doamne, Dumnezeule mare, eu pe femeia asta o iubesc! Şi o iubesc de când am văzut-o prima oară la serbarea aceea de acum un an… Şi mult am ascuns, şi nu am vrut să recunosc şi m-am luptat şi mă lupt şi acum, dar dacă ea pleacă eu rămân un om sfârşit…”

Dimineaţa l-a găsit umflat de plâns, dar senin. A hotărât. Dumnezeu l-a ajutat să se hotărască.

Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Curajul de a fi imperfecți si vulnerabili

Măi, fată, nici nu-i de mirare că nu ai noroc!

La înmormântarea Mădălinei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,079 views

Your tuppence

  1. eva / 7 October 2016 8:21

    fara prea multe cuvinte, foarte-foarte frumos!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro