Durerea familiilor cumsecade

Cătălina Hetel

11 April 2016

Cătălina HetelSe născuse într-o familie cumsecade. Oameni gospodari, cum trebuie, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru gura satului. Ce zicea lumea era un reper important pentru orice făceau. Tata era gospodar, aducea bani în casă şi era cumsecade, atât putea spune despre el, în rest era “cu ale lui” şi nu îşi prea putea imagina ce şi cum făcea. Îi ajuta pe toţi pentru că aşa decreta mama când ridica ochii din pământ şi poruncea “trebuie să mergi la doamna x şi să o ajuţi că doar n-o să zică lumea că nu suntem cumsecade”. Mama trăia ca să fie “cum trebuie”, atât, nu ţinea minte altceva despre ea decât că se lupta cu disperare să se apere de gura lumii şi să fie cum trebuie. Fiica se refugiase în şcoală. Ştia că învăţătura e importantă ca să fie cineva, iar a fi cineva era un trebuie. Nu putea spune exact ce înseamnă să fii cineva, dar ştia că asta includea neapărat un serviciu bun, o casă şi un soţ.

Crescuse mare şi ducea cu ea o durere, ca o lipsă a ceva ce ar fi putut fi, dar nu ştia ce e. Cine ar fi devenit, dacă nu ar fi ales să fie cum trebuie? Şi cine era ea, de fapt? Se măritase pentru că s-a îndrăgostit. Şi dacă s-a îndrăgostit a fost musai să se şi mărite, altfel nu se putea. Pur şi simplu, nu era nicio altă soluţie. S-a măritat şi a plecat cu el. Acum se întreba cine era străinul acela care stătea în sufragerie. Nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat, era prea prinsă să facă ceea ce trebuie. Să aibă un serviciu bun, să aducă bani în casă, să facă copii, să îi crească, să îi îmbrace, să îi trimită la şcoală. Totul era aşa cum trebuie şi lumea nu avea niciun cuvânt rău de zis. Părinţii erau liniştiţi, nu mândri, pentru că ea nu a auzit niciodată vreun cuvânt de mândrie din gura părinţilor ei. Ei nu puteau fi mândri de ea, puteau fi doar liniştiţi că ea e în rândul lumii şi că această lume, Doamne fereşte, nu râde cumva de ei.

femeie trista

Nu ştia ce înseamnă să râdă lumea şi nici nu a înţeles vreodată de ce râsul ar fi ceva de rău. Aşa că nu a încercat niciodată să spună ce credea cu adevărat pentru că trebuia să spună ce e corect, nu a încercat niciodată să facă lucruri care puteau fi interpretate ca ieşite din comun ca nu cumva, pe lume, să o apuce râsul.

Şi-ar fi dorit o casă mai mare, dar mama ei a spus că lumea ar putea-o acuza că se dă mare şi că nu e modestă, aşa că a ales ceva mai mic şi mai puţin ieşit din comun, ca lumea să nu aibă motiv de bârfă. La fel cu mobila şi cu maşina. Mai ţinea minte că a văzut o maşină frumoasă şi roşie, dar mama ei a spus doar “Doamne fereşte!” şi a renunţat imediat la idee. Nu ştie de ce, pentru că nu s-a gândit niciodată la asta.

Soţul ei a dispărut undeva pe drumul vieţii. Erau împreună, dar nu se vedeau şi nu se cunoşteau, nici nu ştiau unul despre celălalt dacă sunt pe acasă. Se întreba dacă el vreodată a avut vreo părere legată de maşină, de casă sau de copii. O fi avut, dar ea nu îşi amintea. Poate că el o fi spus câte ceva, dar ea nu l-a auzit niciodată, preocupată fiind să fie în rândul lumii.

Relaţia dintre ei era una corectă. El nu venea beat acasă, nu o bătea, aducea şi bani în casă. Dar nu ştia cine e el. Nu ţinea minte să îl fi întrebat vreodată ceva în afară de ce mănânci azi şi ce pantaloni vrei să îmbraci. Şi ani în şir i se păruse că e bine. Că au o căsnicie normală, că nimeni nu îi poate arăta cu degetul. Uneori îl ascultă cu politeţe cum povestea câte ceva de la serviciu. Nu înţelegea ce îi spune nu pentru că era proastă, ci pentru că nu reuşea să cuprindă cu mintea cum o fi cu adevărat lumea lui. În mintea ei erau reguli, lucruri care trebuie spuse şi făcute. Restul se ştergea cu buretele. Câte o poveste răzleaţă despre o amantă apărea de la unul şi altul şi se bucura că nu i se întâmplă ei. Că destinul e bun cu ea şi nu o supune la încercări.

Azi a fost chemată la şcoală pentru fiica ei…

O şcoală respectabilă şi scumpă, cu pretenţii, iar fiica ei, obraznică, chiulangie, cu note din ce în ce mai mici… Şi ea s-a surprins că, în loc să fie supărată, o invidiază. Directoarea îi amintea de revolta mamei ei în faţa lucrurilor care contravin regulilor, iar ea nu reuşea să nu zâmbească. Fiica ei a avut curajul să fie altfel. Să nu îi pese dacă râde lumea de ea sau de mama ei. Şi-a mai adus aminte privind la fiica ei cum a luat odată o ţigară de la o colegă şi a ţinut-o între degete, gândindu-se cum ar fi dacă. Dar un gol imens i-a apărut în stomac şi în minte, privirea speriată a mamei ei.

De azi înţelesese că începea un drum dureros, pentru ea şi pentru familia ei. Fiica ei a hotărât să fie cum vrea să fie, iar ea, ca mamă, nu reuşea să o înţeleagă, nu pentru că nu voia, ci pentru că nu ştia cum. Şi mai ales, se temea rău de tot. A-şi înţelege fiica o punea faţă în faţă cu un gol imens care nu era altceva decât propria viaţă. Un gol prea dureros. Aşa că poate îi era mai simplu să îi spună fetei: “să nu mai faci asta” şi să spere că destinul să fie bun cu ea şi să îi cuminţească fiica.

Pe Cătălina o găsiți toată aici.



Citiţi şi

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Femeia cu ochii verzi

Să se întoarcă? Să o ia de la capăt?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,321 views

Your tuppence

  1. Claudia Cristina / 10 June 2016 23:21

    Cât de trist…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. MCL / 6 May 2016 12:30

    Minunat articol! Minunat!
    Descrie atâtea și atâtea existențe searbede de la noi (și de aiurea) încât lumea a ales să tacă. O tăcere care face cât o mie de cuvinte.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro