Duşilor mei, morţilor mei…

Catchy

13 June 2016

Urc dealul ce duce spre voi, morţii mei divini, la cimitir. Vă văd crucea ţanţoşă de la distanţă şi vă salut plecându-mi capul „Săru’mâna, mamă!”, „Săru’mâna, tată!” Mă aşez în genunchi şi vă pup cu foc pozele ce vă surprind chipurile diafane. Apoi le mângâi. Şi iar le pup. Îmi imaginez cum îmi răspundeţi şi cum vă-ntindeţi larg braţele spre mine „Bună, fetiţa mamei!” pentru că da, aşa obişnuiai să îmi răspunzi, mamă bună, mamă sfântă, mamă moartă.

Vă pun la creştet trandafirii luaţi din grădina voastră şi mai rup buruienile care au crescut neruşinate pe piepturile voastre. Aprind făclia lumânării, v-o aşez la creştet şi tac. Şi plâng. Şi vă privesc. Ce frumoase morminte aveţi! Şi ce bine tre’ să vă fie să staţi aşa, într-o odihnă veşnică, tolăniţi pe spate! Apropo, mama, te mai dor şalele? Dar pe tine, tată? Ştiu că nu-ţi plăcea umezeala, deci cum te descurci cu tot pământul din jur?

Mă aşez pe mormântul tău, tată, imaginându-mi că mă ţii în braţe, şi îmi încep dialogul imaginar cu voi, luându-vă la interogat pe fiecare-n parte. Vă-ntreb cum mai e-n lumea voastră; ce aţi mai făcut; pe unde-aţi mai călătorit; cum mai e acolo, printre morţi; dacă v-aţi întâlnit cu bunicii toţi (şi ah, ce mi-e ciudă pe voi că v-aţi revăzut părinţii), cum e traiul în pământ; cum e viaţa-n Rai. E-adevărat c-acolo e numai lapte şi miere? Dar câinii cu colaci în coadă tot acolo-s? Sigur la voi sunt toţi, că eu n-am întâlnit niciunul încă.

cimitir

Admir pentru a nu ştiu câta oară oară priveliştea ce se vede de la mormintele voastre – numai bună de visat şi meditat. Ce norocoşi sunteţi! Doamne! Şi v-o descriu pentru că voi n-aveţi ochi s-o vedeţi. Vă zic şi ce vecini noi mai aveţi, ce flori v-au mai crescut pe la creştet, pe la picioare şi vă spun iaraşi ce minunăţii de maci albi cresc numai pe mormintele voastre.

Mă gândesc că ne despart doar doi metri, de ici până colo, deci suntem atât de aproape, dar, totuşi, atât de departe… Îmi mângâi obrazul, amintindu-mi cum o făceai tu, mamă, de pe patul de spital, iar eu stăteam şi mă lăsam purtată de mângâierea ta, ştiind că atunci când nu vei mai fi, iar mie-mi va fi greu, mi-o voi aminti şi-o voi simţi – cel mai bun anestezic al lumii este pentru mine amintirea asta. Jur! Mi te amintesc, sfânto, veselă şi nonconformistă, aşa cum ai fost mereu! Altcineva nici nu m-ar fi putut naşte, pentru că eu, aşa-ntr-o ureche cum sunt, n-aş fi avut cum să ies dintr-o mamă normală. Şi mi te mai amintesc aşa, neruşinat de frumoasă cum ai fost. Nu te-am moştenit aici, egoisto! N-ai vrut să-mi dai din nasul tău cârn, nici din buzele tale de zeiţă egipteană, nici din verdele ochilor tăi şi nici din zâmbetul tău enigmatic de Giocondă. Dar am furat ceva din poezia replicilor tale.

Tatucă, cum fu reîntâlnirea cu mama? N-o mai văzuseşi de aproape douăj’ de ani! Cred şi eu că ţi-a fost dor de aşa mândreţe de femeie frumoasă şi deşteaptă (că altfel nu mai făceai tu cinci copii cu ea!). O ai acum la dreapta ta, aşa cum ţi-a fost în scurta-ţi existenţă pe pământ şi tare mândru tre’ să fii tu printre morţi cu aşa nevastă!

Despre mine ce să vă spun… parcă sunt de plumb… trupul meu se mişcă prea greu prin golul lăsat de voi. Într-o fulgerare de-o clipă îmi apăreţi aievea, cu vorbele şi mângâierile voastre care alinau şi cele mai sângerânde răni. Vin la voi să vărs lacrimile ce le acumulez într-un drum invers în mine, ca pe nişte toxine ce trebuie eliminate. Îmi operez pe cord deschis durerea din piept şi vă cert amarnic c-aţi murit aşa devreme! N-aţi vrut să vedeţi nunţile copiilor voştri, botezurile nepoţilor. Ruşine! Trădare, trădare şi iar trădare!

Mă întreb buimacă, mamă, cum ai putut să mori într-o zi aşa splendidă de mai?! Salcâmii erau indecent de frumos înfloriţi, copacii proaspăt înverziţi, plantele toate-şi lăbărţau florile, iar tu mori?! N-aş fi-nchis în locul tău ochii-n veci! Dar tu, tată, nu ştii că luna iulie e de vacanţă la mare, nu de vacanţă eternă în mormânt? Nu se moare pe-aşa vreme, parol! Şi ce moartă frumoas-ai mai fost, mamă! Ce linişte era pe chipul tău schilodit de-atâta spurcăciune de cancer.

Nu, n-am vrut să vă dau viermilor… N-am vrut să vă astup cu pământ. N-am vrut să plec, lăsându-vă-n mormânt… M-am desprins cu greu de crucea voastră în acele zile când, pe rând, v-am dus la groapă. Şi m-am simţit vinovată să vă las acolo. Sunteţi în carnea mea, aşa cum eu am ieşit din carnea voastră. Vă port cu mine şi în mine peste tot, vă pun la masă cu noi, copiii voştri, de Paşti şi de Craciun şi vă plâng, şi vă visez, şi vă ador, şi vă simt în mădularele mele. Vă port în mine, sufletul meu vă e mormânt, nu pământul; în mine v-aţi mutat, nu în lumea cealaltă. V-am tatuat pe inima mea şi vă am, ai mei, încarnaţi în codul meu genetic. Şi nu, nu mă-mpac deloc cu statutul de orfan. La naiba să-l ia!

Iisuse, cred în Tine, c-aşa m-a-nvăţat mămica, femeie bisericoasă, dar încă nu Te-am iertat că m-ai lăsat orfană la puţin timp după adolescenţă. Ştii Tu, Iisuse, cum e să-ţi îngropi mama? Nu! Habar n-ai! Pentru că ea Te-a-nmormântat pe tine, nu Tu pe ea! Aşa c-aştept încă o notă explicativă!

Dragii mei duşi, vă iubesc desăvârşit! Vă adulmec şi mă îmbăt cu amintirea voastră! Vă scriu cuvinte cu roua ochilor mei! Vă îngrijesc amintirea cu ploaia sufletului meu! S-aveţi şi voi grijă de partea mea de suflet înghiţită de pământ odată cu trupurile voastre.

P.S. Ştiu, într-o zi ne vom revedea. Aştept acel moment.

Guest post by Maria Tomulescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Exerciţiile răbdării

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

M.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,890 views

Your tuppence

  1. Raluca / 16 June 2016 0:43

    O Doamne…am plans!!! Ii am pe ambii parinti langa mine si nu-mi pot imagina viata fara ei. Stiu ca imbatranesc cu fiecare an, tocmai de aceea mi-e frica. Mi-e frica tare. Nu as putea fara ei. Fara EA! Mama mea.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro