E amară viața, dulceață!

Anamaria Claudia Sitaru

18 August 2015

anamaria claudia sitaru

”E amară” zise ea, trecând mâna tremurândă prin firele de păr răsfirate de o noapte de nesomn acut, cauzată de griji nesăbuite.

Lăsai liniștită ceainicul din mână și-ncercai s-o înțeleg pe de-a-ntregul. Adică, cum amară? Ce-i cu femininul acela scos flegmatic de pe buzele ei rușite de mușcături?

”Ți-am pus aceeași cantitate de zahăr ca-n fiece zi. Ce nu-ți convine?” zic eu, încercând să mă lămuresc de schimbarea sa radicală.

Lăsă liniștită ceșcuța de ceai, și-un surâs cristalin fugi din adâncul sufletului ros de gânduri împrăștiate.

”Copilă, eu mă refeream la viață, ea e amară. E la fel de amară ca ceaiul acesta neîndulcit. Dar știi care-i secretul? Ce-i amar face bine la suflet și-n trup. Crezi că bucățelele alea ce le-arunci tu-n fierbătura asta de ierburi mă-ncălzesc pe mine? Sau îmi fac papilele gustative să danseze de-atâtea excitații ajunse la poalele lor? Nu, dragă, viața, oricât ai îndulci-o tu, oricât ai încerca s-o schimbi, rămâne aceeași. Ajungi la fund și tot de amar dai. Uite, zahărul acesta nu se dizolvă tot, nu-i solubil, s-a așezat pe fundul ceștii. Ai să-l iei cu jetul de apă când ai s-arunci ceașca în chiuvetă, ș-ai să te-ntrebi de ce tocmai azi m-am găsit eu să-ți zămlisesc aici teorii ale lumii de de mult. Le știi tu, dar nu așa cum trebuie.”

Mă așezai lângă ea, și-n neștirea mea de fată cu basma pe cap și rușinea-n tivul fustei ce-o purtam, mă uitai pieziș la ea. Era matură, frumoasă și tare copleșită de grijile legate de existența mea. Nu puteam descrie dacă înlăuntrul sufletului ei se ducea o luptă între a-mi trage o palmă fiindcă nu am habar de ce vorbește și de a derula filmul vieții ei în fața-mi. Poate cu dovezi ilustrative aveam să-nțeleg mai bine predicile sale.

Trecându-și piciorul peste celălalt, era gata-gata să verse ceaiul. Se uită prudent la mine și-și drese vocea. Avea să-mi întindă alt spectacol de păpuși.

11885390_956232257749087_6525558885991278634_n

”Nu m-am îndoit vreodată de calitățile ce le-am sădit adânc în tine. Nu știu de ce sau cum, nu pot ști dacă ai să descoperi vreodată veridicitatea cuvintelor mele. Viața-i o luptă crâncenă, mai întâi cu tine însăți, apoi cu ăilalți de lângă tine. Abia de te suporți pe tine, apoi să mă mai suporți acum pe mine, încercând să te scutur de toate copilărismele ce le ai tu în tine.

Crezi că, dacă plantezi o floare în fața curții mele, ai să mă faci să zâmbesc mai des? Ai să păcălești toamna să nu ți-o smulgă fiindcă e a ta și ții prea mult la ea, ai s-o vezi fără vlagă-n stropii reci de octombrie? Nu, e doar un gest minor, care, cu timpul, fie reușește să-nflorească, fie va ceda răpciugii iernatice. Așa și tu pe drumul vieții. De te-așezi pe-o piatră și zici că ai găsit popas de reculegere, ei, atenție mare de n-ai să cazi tu cu totul. Nu zic să nu faci mici eforturi sporadice, ci să nu te culci pe o ureche că ai făcut treabă bună în prima zi și așa va fi și mâine. Ți-am zis, oricâte tone de sudoare ai strânge tu, n-ai să furi amarul vieții. Trebuie să fii gata pentru orice. Lupta-i greu de dus, dar e și mai greu să te-ncrezi în orice și apoi să fii copleșită de dezamăgiri. Și eu te-am dezamăgit pe tine, tu pe mine, alții pe noi amândouă. Trăim în cercul acesta vicios din care nu mai ieșim. Trebuie să ai arma-n mână și să fii gata de atac. Și când ai să râzi tu cel mai bine, atunci ai să fii lovită-n colțul ventral al inimii. Atunci simți că trăiești și știi că ești om, nu le ai pe toate.”

Mă uitai la ea fără cuvinte. Înțelegeam ca prin vis ceea ce-mi șoptea la bariton în acele momente ale unei dimineți cufundate în cuvinte mari. Dar totuși nu găseam conexiunea dintre zahărul ceaiului și ce-mi îndruga ea acolo.

”Bucătăreala e tot o viață, ținută de tigăi și ascunsă în dulapuri încărcate de mirodenii. Zahărul acela de care ziceam eu e de fapt copilăria ta, e simțământul sufletului care te-atinge când ai nevoie de alinare. E leagănul fără sfoară ce te-aduce de pe-un țărm pe altul. E dulce, bun, dar scurt, și uneori e acolo afundat, dincolo de lacrimile tale și-așteaptă să-l guști din nou. Să-ți arăt eu cum. Mai toarnă ceva ceai în ceșcuță și-ai să vezi că nu-ți mai las dram de zahăr să-l irosești pe detergent. Și lasă soarele să intre în cameră, am multe să-ți citesc de pe suflet, și multe dulci și rele să-ți aduc la cunoștință.“



Citiţi şi

Cum am pierdut trei bărbați din cauza ei

N-o să vii la o cafea, nu?

Cafeaua cu tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,018 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro