Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

E ceva care nu-ți convine?

25 April 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul: „Sunt plină de amintiri”

Cum vă spuneam, trenul vieții intrase pe o linie moartă și m-am decis să schimb macazul. Având acum promisiunea unui job mai bun, mai sigur, mai bine plătit, mi-am dat demisia de la italian, lăsându-i totuși timp două săptămâni, așa cum stipula contractul, ca să aibă posibilitatea să-și găsească un nou barman. S-a albit, s-a înroșit, s-a albăstrit și cu tremolo în glas mi-a ciripit:

– Mulțumesc, Felicia, că mă lași chiar acum, în perioada concediilor!

– Cu mare plăcere, carissimo! Am așteptat cu nerăbdare acestă zi! i-am spus, zâmbind subțire.

În aceeași seară, fiind foarte mult de lucru, eu făcând cappuccino și espresso ca un pianist la patru mâini, mă trezesc cu el lângă mine, cu o față jignită, privindu-mă reprobator. Îl întreb rapid, peste umăr:

– E ceva ce nu-ți convine?!

Ti prego, Felicia, zice el graseiind ca un motan în călduri, fai un puo piu piano, că s-au lamentat clienții, s-au speriat! (Io-te ai dracului sensibilicoși clienți, ce sperioși mai sunt! Nouă ani cât am lucrat la ceilalți italieni, nu s-a speriat niciunul!).

Am zâmbit înțelegătoare, am luat o linguriță mică de tot, cât o unghiuță și am început delicat și tacticos să scobesc zațul de cafea din cupă, fără nicio grabă.

Apare din nou lângă mine, cu aceeași față jignită, doar ochii parcă erau mai mari și, uitându-mă atentă la el, chiar am avut senzația că se măresc așa, telescopic, ca la melc, cu fiecare linguriță pe care o scoteam.

Ma’ che fai? (dar ce faci?)

– Ssstttt! Vorbește încet, zic eu punându-mi ștrengărește un deget pe buze. Ce dracu’ să fac? Încerc să fac cafele în silențio, să nu se sperie clienții să cadă cumva din pat!

A doua zi dimineața, am constatat că nu vreau și nu trebuie să merg la lucru, așa că am traversat strada la medicul de familie și i-am explicat în puține cuvinte, că mă bântuie niște gânduri criminale. Aș dori să-mi ucid șeful într-o mie de moduri, unul mai sadic ca altul. Încă nu m-am hotărât dacă ar fi mai bine să-i pun o pungă peste cap și să-l asfixiez încet, încet (am citit undeva că moartea prin asfixiere poate produce erecție și nu aș vrea să moară fericit). Mai sigur ar fi să-l calc cu mașina, dar de mai multe ori, înainte-înapoi, până îl fac poster, sau să-l otrăvesc progresiv cu sticlă pisată, ca pe șobolani (că față are), să-l fac sită cu cuțitul și să-i pun sare de mare să nu mai pută, sau să-l tranșez cu barda frumos – să-i pun cotlet la cotlet, mușchiuleț la mușchiuleț, să văd și cât creier are un om bolnav sau, mai bine, să-l împușc direct în cap?!

pantofi roc rosu.jpg

Doctorul, care nu-mi cunoștea acest umor negru (l-a numit el), m-a rugat să mă liniștesc, nu-i nevoie să ucid pe nimeni, e suficient să stau câteva săptămâni acasă, în concediu medical. Era prima oară după nouă ani de muncă în Germania. Nu aveam nici cea mai mică mustrare de conștiință. Dimpotrivă. Cu bilețelul galben în mână, m-am dus la restaurant fluierând o arie veselă, i l-am înmânat italianului, menționând că am nevoie de trei săptămâni să găsesc formula magică de a face cafele fără zgomot, am făcut o piruetă grazioasa și am plecat fără să mă mai uit în urmă, direct în vacanță.

Mai întâi, mi-am concediat iubitul, apoi am plecat cu fiica mea la Mamaia, cu familia și prietenii la Sinaia, excursii, trasee, peșteri, mănăstiri, natură. A fost o vacanță superbă. Mă simțeam liberă ca un cățel scăpat din lesă. Am lăsat să se zugrăvească apartamentul în care locuia fiica mea, i-am reamenajat camera, că devenise domnișoară de acum, mobile, covoare, perdele noi. Mulțumită de acest concediu lung și fain, cu bateriile încărcate la maxim și cu buzunarele golite tot la maxim, m-am întors cu un chef nebun de muncă și de viață.

Abia ajunsă acasă, l-am sunat pe viitorul meu șef, elvețianul senior. Era fericit să mă audă și nerăbdător să semnăm contractul în condițiile stabilite și să mă prezinte celorlalți chiar a doua zi.

Olteancă mândră și frumoasă, auzind că-i vorba de prezentare, mi-am luat rolul de „șefă” în serios și am stat vreo trei ore în fața oglinzii să-mi găsesc costumația care să mă reprezinte. Am ales un costum elegant, fustă – sacou, culoare antracit, în același ton cu pantofii de piele fină, cu tocuri înalte și subțiri, o cămașă subțire de un lila pastel, mi-am prins părul lung într-un coc la spate, lăsând câțiva zulufi rebeli. Sacoul era cambrat pe talie, fusta, cu o formă conică, se oprea cuminte la jumătatea genunchiului. Îmi plăcea de mine. Le-am aranjat frumos și a doua zi, optimistă și sigură pe mine, m-am prezentat la noul meu job. Seniorul mă aștepta. M-a privit de sus până jos încântat, mi-a sărutat amândoi obrajii (ocazie cu care am constatat că mă zbârlesc la fel ca înainte de concediu), m-a luat de mână și a țopăit ca un turturel pe lângă mine, până în biroul fiului său, la etaj.

Acolo, fiul, șeful junior, un tip cam de vârsta mea, blond, cu ochii albaștri, bulbucați, de mărimea unor cepe, m-a privit o secundă plictisit, s-a ridicat, s-a prezentat scurt, privindu-mă în continuare ca pe o insectă, apoi s-a ascuns în spatele hârtiilor, ignorându-ne complet. Secretara, o doamnă foarte fină, cu un surâs încântător, îmbrăcată elegant, emanând curățenie corporală și sufletească, mi-a prezentat contractul care era deja semnat de șef. În timp ce definitivam angajarea, îi observam discret pe cei doi bărbați: pe cât de extrovertit era seniorul, pe atât de introvertit era juniorul, curios însă, chestia acesta nu mă speria deloc, dimpotrivă, o simțeam ca pe o provocare, în sensul cel mai bun. Parcă eram înaintea unui meci și abia așteptam să înceapă.

Seniorul m-a luat din nou de mână teatral și, emoționat ca un tată care-și duce fiica la altar, m-a plimbat prin cele șapte hale imense ale instituției. În fiecare hală aveam restaurante, standuri, magazii, lagăre de depozitare. Mi-a prezentat o armată de angajați, colaboratori. Într-un final, am ajuns la doamna M. căreia urma să-i iau locul, ea pensionându-se. Doamna era o tipă teutonică, înaltă, plată, osoasă, mare cât o ușă, cu niște mișcări lente, de cămilă bătrână. Coafată impecabil, îmbrăcată într-un costum decent gri-petrol, cu o cămașă bleu, niște pantofi cât apreschiurile, în care se propteau două glezne groase. Și-a aplecat privirea și corpul spre senior, care era cu cel puțin douăzeci de centimetri mai scund, m-a onorat și pe mine cu o privire peste ochelarii care-i stăteau într-o parte pe nas (nu știu de ce am avut senzația de deja-vu pentru o clipă, apoi mi-am dat seama că m-a privit exact ca juniorul, ca pe o insectă), apoi, cu o voce nazală, i-a spus seniorului:

– Bine ați făcut că ați adus-o pe fetița aceasta acum, că tocmai m-a sunat Brigitte că nu poate veni azi!

Apoi, cu un ton autoritar, către mine (ditamai viitoarea șefă):

– Fetițo, ia un șorț, un portmoneu, cheia de la casă și preiei raionul șapte!

În timp ce-mi puneam hotărâtă șorțul peste costumul meu elegant, mă uitam la mâinile cât două cazmale ale doamnei care mă privea amuzată peste ochelari, țăcănind în dreapta fără întrerupere un pix, iar cu stânga învârtind un inel cu degetul mare peste inelar.

M-am conformat. Raionul meu era undeva pe la mijlocul halei, în cel mai îndepărtat unghi. Dar ce conta? Am urcat eu cu tocuri pe trasee de munte, n-o să cedez acum, la drum drept! Aveam cu câteva mese mai mult decât celelalte colege, habar nu aveam ce vând acolo, pentru că eu lucrasem doar cu bucătăria italiană și nu știam cum arată un Bauernfrühstück, dar am învățat meniul din zbor, în funcție de comenzile clienților. Cu casa era un pic mai complicat, fiind în sistem nou, dar tot doamna M. mi-a dat sugestia, dacă nu găsesc numărul unui articol, dau direct preț și scriu pe bon. Așa că am scris! La sfârșitul zilei, făcusem bătături la mâini de cât am scris, picioarele îmi tremurau ca la un vițel nou născut, dar mă simțeam super! Ce mai, mă simțeam ca după un meci greu pe zgură, victorioasă.

Doamna M. a numărat de vreo trei ori banii, privindu-mă sceptic. Juniorul fixase ochii bovini și plictisiți asupra mea și nu-i mai dezlipea.

De nu știu unde, a alunecat și seniorul cu pași micuți lângă mine. Mi-a cuprins umerii și m-a întrebat:

– Lis, cum a fost?!

– Ok! am răspuns senină.

– Lis (a dumneavostră!) a făcut peste o mie de mărci mai mult decât colegele ei! i-a comunicat doamna M. cu ironie nedisimulată în glas. Seniorul s-a năpustit spre mine, punându-și buzele reci și scârboase pe obrazul meu, apoi, privindu-și fiul:

– Ai înțeles, fiule, de ce ani de zile mi-am dorit să o avem pe Lis la noi?

Juniorul s-a ridicat ostentativ, a inspirat adânc și, fără să spună o vorbă, a plecat.

Seniorul ne-a învăluit pe toți într-o privire caldă și, bătând din palme, a exclamat cu o voce subțire de eunuc: Champagne pentru doamnele mele, Champagne! Moet et Chandon rosé era preferata lui și ne răsfăța de câte ori era mulțumit de noi, al naibii de des.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu există finaluri fericite

E jale la mare, pericol de femei acre!

Jupiter în mers direct în Scorpion. Cum afectează fiecare zodie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
609 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro