Ea nu poate să se ierte. Aşa mi-a zis.

Liana Vatamanu

12 June 2016

liana vatamanu (2)Venise pe lume la o stână şi l-au cumpărat cu un preţ pipărat, pentru că îşi doreau un câine bun. Bun de pază.

Sunt om şi iubesc animalele. Pe el l-am iubit din prima clipă în care l-am văzut şi-mi venea să râd privindu-l şi gândind: câine de pază? Scheunici ăsta? Pentru că atunci când l-au adus pe Corbu era un ghemotoc negru, cu ochii mari şi speriaţi, care începea să plângă dacă te uitai la el. Nu era învăţat cu oamenii, văzuse mai mult animale în jurul lui. Oi, miei, capre, iezi, vaci şi ce-or mai fi fost pe-acolo, prin jurul stânei. Oameni… ciobanii şi cam atât. Iar ăştia nu aveau timp de drăgălit puii de căţel, că alte treburi aveau ei.

Odată plătit, l-au luat acasă unde a scâncit vreo trei sau patru zile, până când a început să se ţină bine pe picioare, apoi, ca o umbră, umbla după ei. Părinţii mei. L-au îndrăgit, l-au alintat, a învăţat că acolo e casa lui, casa şi oamenii pe care trebuie să îi păzească. Să îi apere cu orice preţ. Nicio pasăre în zbor nu putea trece pe deasupra, fără ca el să dea de ştire.

ciobănesc

Buun câine! ziceau ai mei. Buuun, ziceam şi eu, deşi nu am mai îndrăznit să pun vreodată mâna pe el după ce a crescut. Prea se făcuse mare. Şi mie mi-e teamă de câini, dar îi iubesc. Îl iubesc pe Corbu, iar el, ce să zic, cred că mă adora, deşi n-a crescut cu mine şi nu am făcut ceva anume ca să mă iubească. A învăţat din mers că sunt „de-a casei”, că apar uneori, nu ştie el de unde, şi că dispar la fel de neaşteptat cum am apărut. Dar când apar, ştie jumătate de sat că m-am întors. Are grijă Corbu să-i anunţe pe toţi. O întreabă vecinii pe mama: „a fost fata acasă? Că l-am auzit pe Corbu, numai când vine ea face aşa”. E o relaţie specială între noi, n-am înţeles niciodată de ce mă iubeşte atât de mult pe mine, care nu locuiesc acolo, deşi pe tata îl mai mârâie uneori, că l-a văzut cândva dând o palmă purcelului… şi, de atunci, nu l-a uitat sau nu l-a iertat. Deştept, Corbu.

Încă de când era mic i-am citit dragostea în ochi şi i-am văzut privirea implorându-mă să-l mângâi după ce a crescut, dar frica mea a fost întotdeauna mai mare decât dorinţa… doar mă uităm şi vorbeam cu el: „ce mare eşti, măi, Corbule, ştiu că mă iubeşti şi tu, dar mi-e frică de tine… nu pot să te mângâi, nu pot decât să vorbesc cu tine”, iar el stătea ridicat cu picioarele pe gardul ţarcului, scheunând de bucurie şi încercând să ajungă la mine pe deasupra… nu putea… şi nici nu se uita la ce-i lăsam eu în vasul pentru mâncare până nu plecam, de aceea nu l-am văzut niciodată mâncând. O făcea numai după ce plecam de acolo.

De la o vreme, a îmbătrânit, vede greu, aude mai puţin… dar tot dă de veste tuturor că am venit. În rest, nu prea îl mai interesează multe. Deh, bătrâneţea, săracul!

O să-mi lipsească, îmi spun câteodată.

Dar zilele trecute, Doaaaamne, ce mi-a fost dat să aud!

Mă sună mama plângând: „S-a întors Corbu. De două săptămâni nu dorm, gândindu-mă la el, da’ a venit!” Şi-i dă înainte cu plânsul! Nu reuşeam să înţeleg mai nimic. O domolesc şi încep să înţeleg, iar ce-mi zicea cădea că un trăsnet peste mine!

Nici acum nu-mi vine să cred că l-au dus pe Corbu şi l-au părăsit la o distanţă de peste 20 de kilomteri de locul unde a deschis ochii asupra lumii, unde a scheunat trei zile, după ce l-au despărţit de mama şi de fraţii lui, de locul unde a învăţat să iubească şi să ştie care-i e rostul şi locul pe lume…

Nu pot să cred că mai bine de două săptămâni, bătrân, aproape orb, aproape surd, nemâncat şi disperat, a căutat locul şi oamenii pe care i-a iubit, cu care a crescut şi a trăit o viaţă. Până i-a găsit, i-a căutat…

Ce-a fost în sufletul tău, Corbule? Tu, care nu te-ai îndepărtat niciodată de casă, de teamă că cineva străin ar putea da buzna în lipsa ta… Câtă durere ai îndurat? Şi cât chin? Câte lacrimi ţi-au curs în suflet?

De-aş fi ştiut, cu picioarele goale, zi şi noapte te-aş fi căutat, până te-aş fi găsit, Corbule.

Cât te iubesc, Corbule… iartă-i te rog, sunt şi ei bătrâni şi bolnavi şi nu mai ştiu ce fac…

Dar eu când o să vin, îţi promit, dragule, o să mă aşez în genunchi în faţa ta, o să te mângâi, o să-mi înving teama asta nebună care, toată viaţa ta, nu m-a lăsat să te ating, o să te iau în braţe şi o să te fac să uiţi durerea pe care ai trăit-o în ultimele săptămâni…

Şi poate plânsul nestăpânit al mamei mele, când te-a auzit scheunând lângă gardul din spatele casei, pe unde te-ai întors, te va face să o ierţi. Poţi? Că ea nu poate să se ierte. Aşa mi-a zis.

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Te rog, iubitule… fii bun!

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Am fost hărţuită şi am hărţuit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
18,889 views

Your tuppence

  1. Britta / 3 June 2017 19:23

    anumiti oameni nu ar trebui sa aiba animale. Punct.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. mad dog / 3 June 2017 18:25

    doamnă, dacă e adevărată toată povestea, părerea mea ca iubitor de cîini, este că s-a procedat cu o cruzime inconștientă inexplicabilă pt mine.cum să duci un cîine orb și să-l părăsești la o stînă? trebuia euthanasiat de către un veterinar calificat (există soluții eficiente și umanitare) este singurul fel în care se poate proceda cu animalele neputincioase și bolnave.
    în felul acesta îi scurtați agonia, fiindcă la cîini ea se poate întinde pe o perioadă de 2-3 luni.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Tatiana Lupu / 13 June 2016 20:21

    El o sa ierte. Pentru ca asa sunt cainii, mai buni decat noi. Dar tu… “eu cand o sa vin”… de ce nu te duci ACUM?

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
    • Liana / 3 June 2017 23:45

      “Eu când o să vin”, au fost doua zile. Lungi. Dar a primit ce a așteptat toată viața lui: îmbrățișarea mea. Iar eu am scăpat de frica ce nu mă lăsa să îi arăt cât de mult îl iubesc. Acum e liniștit. Și cred, fericit. 😊

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro