Edina

Nicoleta Beraru

4 September 2017

Nicoleta BeraruAm cunoscut-o la o şedinţă. Mi-e colegă de ceva timp, însă degeaba caut prin cotloanele minţii – nu dau de ea pe nicăieri. O vorbă domoală ca şi chipu-i bălai şi făptura fragilă – nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Mi-a întins o mână delicată şi şi-a rostit numele cald, cu blândeţe: Edina. Deschis şi tânăr la sunet, la fel de deschis şi tânăr ca şi ea. Am întrebat-o ce limbă predă, deşi aş fi putut să-mi dau seama după nume că e unguroaică. După chip nu o deosebeşti de o flamandă categoria pană. Am vorbit despre scriitorii lor: Sandor Marai, Magda Szabo… A fost încântată că literatura maghiară e căutată şi foarte curioasă în privinţa literaturii române. I-am vorbit despre Mircea Cărtărescu şi Dan Lungu. M-a ascultat cu interes şi m-a lăsat atentă să mă mândresc cu ai noştri. Am simţit interesul politicos al aceluia care ştie cât de important este să fie ascultat într-o ţară de împrumut.

Din vorbă-n vorbă, trecând pe la politica lui Orban şi vocile care i se opun, a trecut la propriai-i poveste. Trăieşte în Belgia de trei ani. A terminat în Budapesta o facultate de limbi străine. Aşa se face că vorbeşte foarte corect neerlandeza. Predă limba maghiară adulţilor din şcoala în care lucrez şi eu. Locuieşte într-un  orăşel cochet de prin fundurile Flandrei. Nu s-a obişnuit încă cu oamenii de pe-aici şi resimte relaţia cu ei ca fiind greoaie, opacă, fără căldură. Prietenul ei este belgian, iar ea se simte deseori neînţeleasă. Din câte-am înţeles eu, diferenţele culturale sunt dublate de diferenţe de interes: ea – universitară citită, cu orizonturi largi, el – un mic burghez cu vederi înguste, fără pretenţii culturale şi idealuri. Ea doreşte să se împlinească profesional, să locuiescă într-un oraş cosmopolit şi să se îmbogăţească cultural, el vrea copii şi o casă mare, un trai îndestulat şi liniştit, fără tulburări multiculturale. Dragostea lui pentru ea nu exclude niciun moment normele după care a trăit o viaţă întregă. Iar principiul lui este PRINCIPIUL. De aceea ea se gândeşte tot mai des să se întoarcă la Budapesta. Acolo, pe pământul ei, se simte ea însăşi, şi-ar regăsi echilibrul printre ai săi. I-am simţit durerea în glas: durerea emigrantului rupt sufleteşte între dorul de ţara sa, de obiceiurile şi tradiţiile sale, de firescul relaţiilor cu concetăţenii săi, între dorinţa de a fi el însuşi şi traiul decent, dar sărac emoţional şi social din ţara de adopţie. Edina e împlinită profesional, e o profesoară bună, un european cultivat, de valoare. Dar bogăţia ei sufletească şi intelectuală nu poate fi valorificată pe deplin într-o ţară care nu are neapărat nevoie de ea, iar iubirea partenerului ei nu poate cuprinde toate aspectele fiinţei Edinei. O iubeşte cum poate şi cât poate – drama sufletului ei frumos, dar prea sensibil.

femeie fragila tristete

Am ascultat-o în linişte, fără să îndrăznesc s-o întrerup. Am formulat sfaturi în mintea mea, însă n-am avut curajul să i le dau. Ce aş fi putut să-i fi spus? Că povestea ei nu e numai a ei şi că zeci, sute, mii de emigranţi au aceeaşi poveste cu variaţiuni pe aceeaşi temă? Că în majoritate sunt cel puţin la fel de istoviţi de această luptă constantă şi continuă care se dă în ei: să rămână ei înşişi şi totodată să devină de-ai locului, să trăiască fericiţi în familiile, comunităţile lor, dar să fie şi oameni noi, integraţi în ţara pe care în deplină conştiinţă au ales-o, oameni moderni de la care se aşteaptă să funcţioneze perfect după legile şi obişnuinţele ţării care i-a adoptat? Că lupta aceasta se duce poate toată viaţa? Că unii trăiesc doar cu făptura în ţara de adopţie şi că sufletul le rămâne legat de locurile unde-au văzut lumina zilei? Că drama unora este că nu ştiu unde vor îmbătrâni? Că viitorul îi speria nu pentru că ar fi rău, ci doar pentru că nu îl cunosc, pentru că este învăluit într-o ceaţă deasă? Că sunt speriaţi de faptul că fiii şi fiicele lor nu le mai seamănă, că noţiunile „ţară natală”, „bunici”, „familie” le sunt abstracte, străine copiilor lor? Că, deşi par puternici sau fericiţi, se prăbuşesc uneori sub povara străinătăţii? Nu, nu am putut să-i spun prea multe din toate astea. Am ascultat şi n-am vrut să-i stric inima, o inimă fragilă şi deja sângerândă. Am tăcut, am ascultat-o şi am plâns pe dinăuntru. M-am gândit apoi la poveştile de succes ale atâtor emigranţi şi mi-am zis: numai ei ştiu cum au ajuns acolo, căci noi toţi suntem oameni fără ţară, pierduţi prin lume şi printre rosturile vieţii. Zic „toţi” gândindu-mă chiar şi la aceia care prind rădăcini în pământ străin, căci chiar şi aceia au uneori momente de criză de identitate.

Am lăsat-o pe Edina să vorbească şi i-am răspuns înăuntrul fiinţei mele. I-au licărit de câteva ori ochii în boabele lacrimilor şi apoi a tăcut liniştită – sfârşise o poveste ce trebuia auzită. Căci povestea fiecăruia îşi caută rostul, levitând în eterul gândurilor mărunte ale semenilor noştri.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Răzbunarea Evelor

M-am schimbat, ați înțeles?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,485 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro