Edith Wharton, prima femeie cu Pulitzer

Dora Constantinovici

23 April 2013

Scriitoarei Edith Jones Wharton (1862 – 1937) i-a plăcut dintotdeauna să ironizeze cutumele şi prejudecăţile înaltei societăţi new yorkeze din care, de altfel, făcea parte. Iar pasiunea cu care-şi râdea de elite i-a fost răsplătită pe măsură, pentru că ea a fost prima femeie care a primit premiul Pulitzer pentru literatură, pentru romanul Vârsta inocenţei, publicat în 1920.

Încă din adolescenţă, Edith a fost privită pe sub sprâncene de către cei pe care îi va critica câţiva ani mai târziu în cărțile sale. Era considerată prea citită, prea precoce şi mult prea fermă în convingerile ei pentru acea perioadă. Nici nu e de mirare că era diferită de ceilalţi adolescenţi, fiindcă de pe la patru-cinci ani, de cum învățase alfabetul, a început să citească și să inventeze povești. La şase ani citea deja fluent şi începuse să se izoleze de copiii de vârsta ei. N-o atrăgeau nici compania fetiţelor şi nici păpușile, cărora le prefera băieții și mingile lor. Pentru a-şi împăca totuși părinţii, uşor îngrijoraţi de comportamentul ei nesociabil, a învățat dansul de societate. Îşi iubea şi compătimea tatăl, pe care l-a considerat întotdeauna mai cult şi mai înclinat spre literatură şi creativitate decât pe mama sa, pe care o vedea drept materialistă. A și scris mai târziu că, dacă tatăl ei ar fi întâlnit o cu totul altă femeie, probabil că ar fi avut parte de un destin mai bun şi n-ar fi murit atât de nefericit, consumat de grijile financiare.

Primele încercări literare s-au materializat în câteva colecţii de proză scurtă în care, cu umor și ironie, dezvăluia viaţa complicată din interiorul castei bogaţilor din New York. Nu neglija însă nici dimensiunea socială şi, dacă vreţi, pe cea psihologică, a aventurilor extraconjugale, pe care le descria în povestirile ei. Poate şi pentru că ştiau că e prietenă cu acesta, mulţi dintre criticii de atunci pretindeau că stilul ei seamănă prea mult cu al lui Henry James. Această etichetă a urmărit-o mult timp şi, din păcate, greu a scăpat de ea.

La 23 de ani s-a căsătorit cu Edward (Teddy) Robbins Wharton, un bărbat cu 12 ani mai în vârstă, dintr-o familie înstărită din Boston. Doar că Edward suferea din 1880 de o formă de depresie cronică, care s-a agravat cu timpul, astfel încât în 1908, când s-a dovedit că sănătatea mintală este netratabilă, Edith a început o relație cu jurnalistul de la London Times, Morton Fullerton. Abia în 1913 reușește să divorţeze și să plece împreună cu acesta la Paris, unde artiştii şi scriitorii erau acceptaţi şi apreciaţi de înalta societate, iar femeile nu erau nevoite să se facă nevăzute atunci când se discuta despre politică. Acolo i-a cunoscut pe Paul Bourget, Jacques-Émile Blanche, Anna de Noailles, André Gide, Jean Cocteau, și, mai târziu, pe Bernard Berenson şi Kenneth Clark.

Scriitoarea care şi-a trăit prima jumătate din viaţă în secolul XIX şi cea de-a doua jumătate în secolul XX, când a reușit performanța greu de egalat de a scrie câte o carte pe an, spunea că s-a născut într-o lume în care motoarele, telefoanele, electricitatea, razele X, cinematograful, radioul şi avioanele nu doar că erau necunoscute, ci era şi greu de prevăzut că vor apărea vreodată. Dintre toate acestea cu cinematograful nu putea deloc să se împace. Edith spunea că generației noi, căreia tot ceea ce era menit să-i hrănească imaginația (pentru că trebuia câștigat cu efort și apoi asimilat în timp) i se oferă pe tavă, puterea de imaginație îi va fi redusă până când, în timp, va dispărea cu totul. Și împreună cu ea și puterea de concentrare. Nu era deloc mulțumită de ecranizările cărților sale, e adevărat, în majoritate materializate în filme mute. Poate, dacă ar fi văzut filmul lui Scorsese din 1993, după Vârsta inocenței, și-ar fi schimbat puțin părerea.

Ultimii ani din viaţă și i-a petrecut între cele reședințe din Franţa: verile şi le petrecea la Pavillon Colombe, într-un sat micuţ la nord de Paris, iar iernile, la Chateau Saint- Claire din Hyeres. Ultima dată a vizitat SUA în 1923, când a descoperit că lumea descrisă şi dispreţuită de ea atâta vreme dispăruse cu desăvârşire.



Citiţi şi

Zilele Europei

Fără manechine prea slabe pe podium

Avem femei în politică. Avem și motive să ne mândrim cu ele?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,040 views

Your tuppence

  1. No cents. No English. Nobody. | Catchy / 29 October 2013 17:02

    […] School of Journalism. În 1917, Columbia University a organizat prima dată decernarea premiului Pulitzer pentru jurnalism, considerat echivalentul premiului Oscar, în film, şi al premiului Nobel, în […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ana Barton / 24 April 2013 17:55

    Frumos, frumos. 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro