Ei spun că l-am uitat. Nu, nu l-am uitat!

Criss Minea-Georgescu

10 June 2016

Criss Minea-GeorgescuM-au sunat în a doua zi de Paşti. Era foarte aproape de 12, dar încă dormeam.

Când primesc telefoane de la oameni ce funcţionează după programul „normal”, care îşi fac somnul noaptea şi în zori iau mic-dejunul, tind să mă ruşinez, indiferent dacă am dormit 4 sau 12 ore. Şi atunci, mă străduiesc din toate puterile să par trează, îmi controlez tonul vocii, să nu treneze, să pară ferm, îmi controlez cuvintele, modelându-le rotund şi clar; totul, să nu-mi trădez starea de trezie crudă, de vise frânte brusc. Întocmai aşa am procedat şi de data aceea.

Dar, vezi tu, mai greu e să-mi potrivesc mintea şi reacţiile. Aici dau greş mie-n sută, dacă mă iei pe nepregătite şi mă acuzi, şi mă jigneşti. Şi atunci o iau pe scurtătură. Îţi zic direct, verde-n ureche, fix ceea ce gândesc. Exact aşa mi s-a întâmplat în acea dimineaţă târzie. Mi-am urmat firesc prima reacţie: să mă apăr. Şi m-am apărat cum ştiu eu mai bine în momente de criză. Brutal, imperativ, insultător.

Am ajuns furioasă în bucătărie şi, pe măsură ce se împuţina cafeaua din pahar, gândurile mi se descâlceau. Aşa că am descoperit că mă pripisem. Simţeam în continuare furie, dar şi păreri de rău. Puteam fi mai diplomată, contraatacul meu părea brusc mai grav chiar decât acuzele aduse.

Desigur că nu aveau vreun drept să-mi vorbească aşa, dar şi eu ar fi trebuit să mă controlez, atunci nu mi s-ar mai fi închis telefonul în nas. Am plămădit un sms lung, dar coerent şi lucid. Expuneam logic şi rece punctul meu de vedere. Dacă aş fi sunat, riscam să fiu întreruptă, iar şirul gândurilor, iremediabil curmat.

Ăsta e adevărul: weekend-uri la rând (la locul meu de muncă, weekend-ul e aleatoriu, nu înseamnă sâmbătă şi duminică şi se schimbă lunar) a plouat, a fost vânt puternic, îmi tot propuneam să merg la cimitir şi îmi dădeam seama cu tristeţe că e în zadar să aprind lumânări pe o astfel de vreme. Parcă era un făcut. În rest, ca toţi adulţii, am o mulţime de responsabilităţi pe cap. Nimicuri de la care nu există chip să te sustragi, care mănâncă timp, nervi şi energie. Odihna nu pare niciodată destulă. Am fost la el înainte de Crăciun. Pe urmă, n-am mai reuşit. Nu-mi era de ajuns propria frustrare, propria vinovăţie, mai aveam nevoie să dea şi ei cu barda în sufletul meu.

tata si fiica

Fusesem interogată scurt şi fără drept de tăgadă despre câte vizite făcusem la mormântul tatălui meu. Încercam cu disperare să pătrund sensul cuvintelor ce-mi erau adresate, să sfâşii pâcla din capul meu semi-trezit violent, ceea ce a condus automat la concluzia că aş fi încercat să mint asupra numărului exact. M-am simţit pusă la colţ, în genunchi, pe coji de nuci. Un copil care spărsese în fugă o vază de mare preţ. Un copil prea mic pentru a înţelege ce i se întâmplă, pentru a cuprinde gravitatea faptei şi motivul condamnării.

Dar, ezitarea mea a trecut drept încercare de a ascunde adevărul. „Nu minţi, că e păcat!”, am fost atenţionată extrem de autoritar. Ăsta a fost momentul care mi-a dezlegat limba şi a declanşat avalanşa. Explicaţiile din sms, de bună seamă, au fost tardive. Răul era deja făcut. Am regretat şi regret, sunt oameni buni în adâncul lor, ştiu că în limitele în care îşi duc existenţa (şi nu afirm asta în sens material) s-au simţit răniţi şi trădaţi. Acum sunt numai bună de urât, aşa cum e şi mama de atâtea zeci de ani. M-au scos pe făraş din inima şi viaţa lor.

Încă sunt uimită de felul lor de a interpreta istoria familiei noastre. Am apucat să le spun asta: că, de bună seamă, cunoaştem poveşti diferite. Şi, cum altfel, când eu chiar am trăit în propria mea poveste?! Mi s-a zis că l-am uitat pe tata, „cu taică-tău semeni şi taică-tău te-a crescut, nu maică-ta!”.

Dacă e să vorbim sincer, pe mine m-a crescut bunica. În casa şi sub atenta şi calda ei îngrijire am trăit din momentul în care am părăsit maternitatea şi până la 24 de ani. Bunica mea neasemuită, care şi azi, când e bătrână şi practic oarbă, nu se simte împăcată dacă nu-mi dă pentru acasă mâncare gătită de ea, îndesată în caserole şi borcane, măcar o dată pe săptămână; iar dacă încerc s-o refuz, se pune, draga de ea, pe bocit.

Apoi, alături de ea a fost bunicul, care îmi cânta cu glasul lui minunat şi potriveam rime împreună când rămâneam singuri acasă, în lipsa căruia, cu siguranţă, nu aş fi început să mă joc de-a scrisul la 10 ani. Şi unchiul matern, naşul de botez şi, totodată, celălalt tată al meu, cărturarul familiei, care mi-a fost aproape fizic poate dublu cât tata, iar sufleteşte, deopotrivă cu el; cel căruia îi datorez enorm din ceea ce am devenit şi voi continua să devin.

Şi, desigur, mama şi tata. Prezenţa ei concretă în viaţa mea a fost covârşitoare în raport cu a lui, dar asta a fost înţelegerea lor şi nimeni n-are dreptul să se vâre în deciziile unui cuplu. Întregirea noastră ca familie a venit târziu, eram prin anul doi de facultate, când tata a vândut apartamentul şi ni s-a alăturat în casa bunicii materne.

Dar, nimic din toate astea nu m-ar putea face să-l uit pe tata, să-l judec sau să-l iubesc mai puţin. Şi cum l-aş putea uita, când a agonizat şi s-a stins sub ochii mei ca o sălbăticiune hăituită…, când l-am spălat şi l-am îmbrăcat paralizată de milă şi de groază…?! Sau biata mama, în braţele căreia plângea noaptea de durere şi care îl mângâia neputincioasă…?!

Dar ei, care l-au revăzut între tradiţionalele patru scânduri, cu expresia aceea frumoasă, demnă şi puţin severă, căpătată în urma îmbălsămării, l-au iubit şi suferă mai mult. Pentru că, nu-i aşa?!, iubirea, ca şi suferinţa, se măsoară în numărul de vizite la cimitir.

Aş mai avea să adaug că, pentru mine, tata nu locuieşte într-o cutie de lemn, sub bulgări de pământ, la marginea oraşului. E aici cu mine, în inima mea, oriunde mă aflu. E în verigheta prinsă de lanţul de la gâtul meu, în fotografiile pe care le-am luat cu mine, în lucrurile care i-au aparţinut şi care au rămas nemişcate, fiindcă mama nu se îndură să se atingă de ele, spune că aşa are impresia că el încă mai e acasă.

Citiţi şi

Știi cine sunt?

Amăgire

Vila domnului M.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,454 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro