Elizabeth şi Anton Bibescu – o iubire condamnată

Andreea Petrescu

8 May 2013

Două personaje cu personalităţi puternice, o căsnicie pusă sub semnul adulterului şi al strategiilor diplomatice, o fiică răzvrătită şi un anturaj format din elitele Europei. Astfel ar putea fi descrisă în câteva cuvinte relaţia dintre Anton Bibescu şi Elizabeth Asquith, un diplomat român şarmant pe care Marcel Proust îl considera singurul său confident şi fiica scriitoare a unui prim-ministru britanic. Cei doi s-ar fi căsătorit din două motive: pentru a consolida statutul României în Occident şi pentru ca Anton să o vindece pe Elizabeth de viciul băuturii. Niciunul nu s-a împlinit cu adevărat.

Cei doi au format un cuplu controversat încă de la început. Îi despărţeau 22 de ani, cu doi ani mai puţin decât avea Elizabeth în ziua nunţii. Anton, fiul cel mic al Elenei Epureanu şi al lui Alexandru Bibescu (Antoine cum a fost cunoscut în cercurile diplomatice) era un bărbat în floarea vârstei, crescut în cercurile selecte în care trăiau părinţii lui. Petrecându-şi copilăria în compania lui Franz Liszt, Ignatiu Paderewski, Camille Saint-Saëns, Claude Debussy, Richard Wagner, Anatole France sau Charles Gounod, Anton a dat dovadă de mic o fineţe artistică deosebită, o inteligenţă sclipitoare şi, cum altfel, o aroganţă asumată. În tinereţe, a scris câteva piese de teatru şi a tradus opere de Noël Coward şi John Galsworthy în limba franceză. Tot atunci l-a cunoscut pe Marcel Proust, care l-a admirat teribil şi i-a devenit unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, cei doi formând alături de fratele lui Anton, Emanuel, şi de Bertrand de Salignac-Fenelon un careu secret care coresponda în permanenţă. Anton s-a dedicat în cele din urmă diplomaţiei și când a cunoscut-o pe Elizabeth, era Prim-Secretar al delegaţiei României la Londra. A pus punct rapid relaţiei cu scriitoarea Enid Bagnold şi i-a cerut mâna fiicei fostului prim-ministru în timpul primului război mondial, Hebert Henry Asquith, şi a contesei de Oxford și Asquith Margot Tennant.

Cu toate că soţii Asquith aveau la început îndoieli din pricina reputaţiei de cuceritor a prinţului român, au fost iremediabil cuceriţi de manierele sale ireproşabile. O anecdotă circula în acele vremuri, cum că Herbert Asquith l-ar fi întrebat pe Anton dacă are moşii în România. Referindu-se la moşia de la Corcova, care măsura deja o sută de hectare de viţă de vie, Anton i-ar fi răspuns: “da. Ca să vă faceţi o idee, Orient Express-ului ii trebuie o zi sa treacă prin mine”.

Cu bune şi cu rele, Anton Bibescu şi Elizabeth Asquith aveau să se căsătorească în aprilie 1919, la Catedrala St. Margaret’s Westminster, printr-o ceremonie grandioasă, numită nunta anului de ziarele vremii. Regina Maria a Marii Britanii şi George Bernard Shaw s-au numărat printre distinşii invitaţi. Li s-au alăturat oameni cu rang princiar, nume mari din lumea politică şi artistică a Europei, un mediu de altfel firesc pentru cei doi miri. Lipseau însă de la eveniment oamenii pe care Anton îi iubise cel mai mult – mama şi fratele lui, Emanuel, care se spânzurase.

Despre Anton se ştia prea bine că era un bărbat cuceritor, „înalt, impunător, dispreţuitor în privire, ironic în conversaţie, nepăsător în atitudini, omul pe care nimeni nu cuteza să îl înfrunte decât atunci când nu era de faţă”, aşa cum îl descria Mircea Berindei. Nimeni nu avea curaj să vorbească de el nici în absenţă, pentru că Anton ştia tot ce se întâmplă în jurul lui: „trebuie, ca diplomat, să ştii să citeşti printre rânduri, altfel existenţa îţi devine anostă, convenţională” îi spunea el aceluiaşi Berindei. Avea o relaţie dificilă cu Nicolae Titulescu, măcinată de dispreţ reciproc, pus de Anton pe seama afinităţilor pro-ruse ale lui Titulescu şi de faptul că acesta era nedemn să reprezinte România peste hotare. În acelaşi timp, Titulescu căuta prin toate mijloacele să saboteze încercările lui Bibescu de a crea punţi diplomatice între România, Marea Britanie şi Statele Unite, inclusiv prin intermediul lui Proust, care făcea propagandă pro-românească la rugămintea lui Anton.

Pe de cealaltă parte, Elizabeth stârnea şi ea controverse în lumea literară şi printre musafirii prezenţi la dineurile la care apărea alături de Anton. El a fost cel care i-a prezentat-o pe englezoaică lui Proust, care a văzut-o drept o femeie de o inteligenţă inegalabilă printre contemporanele sale, cu o frumuseţe de frescă italiană. Înclinaţia sa către alcool nu era însă un mister pentru nimeni, mai ales că efectele băuturii asupra ei se vedeau instantaneu, transformând-o într-o femeie vorbăreaţă, care îi stânjenea pe toţi cei din jurul său cu remarci piperate. Scriitorul britanic L.P. Harley, un apropiat al familiei Asquith, o descria pe Elizabeth ca pe o femeie îndrăzneaţă şi plăcută, dar cu multe defecte, în ciuda erudiţiei. Diplomatul elveţian René de Weck, care a petrecut o bună perioadă de timp în România interbelică, nu era însă la fel de gentil în descrieri. Spunea despre Elizabeth că era „de o insistenţă  penibilă. Aştepta să îşi vadă interlocutorii sorbind fiecare cuvânt pe care îl pronunţa. O creatură artificială, la care nimic nu este spontan şi căreia – poate pentru a nu fi privită de oameni drept inferioară soţului ei – îi  plăcea să fie băgată în seamă”. De altfel, se spunea că Anton o detemina să scrie, asemenea unui păpuşar, pentru că îi făcea plăcere să motiveze oamenii să facă lucruri.

În 1920, se naște Priscilla, pe care, spre sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, o vor lua cu ei în Statele Unite şi Spania, unde Anton fusese numit ambasador. Dar englezoaica a menţinut mereu contactul cu România și la întoarcerea în București, când activa deja Garda de Fier, Elizabeth se va juca cu focul, organizând saloane literare la care invita oameni de toate culorile politice. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ea şi Anton au locuit la Mogoşoaia. Priscilla, însă, a reușit să plece din țară și a ajuns după un voiaj aventuros în Marea Britanie, la bunica ei. 

Infidelitățile soților Bibescu nu mai erau un secret pentru nimeni. Una dintre cuceririle lui Antoine a fost scriitoarea Rebecca West, care dispreţuia bărbaţii, pe care îi considera buni să „mute pianul prin casă”, dar care a fost sedusă de „atletul de budoar”, aşa cum l-a numit pe prinţul român. El a inspirat-o să scrie două dintre cele mai cunoscute opere ale sale şi ea este cea care a făcut o celebră remarcă, la o recepţie organizată la ambasada Franţei la Londra, în 1930: „toate femeile din acest salon, cu excepţia soţiei sale, i-au fost amante lui Antoine”.

Elizabeth era, în schimb, ceva mai discretă. În 1921, la doar doi ani de la căsătorie, primea o scrisoare de la o apropiată a Virginiei Woolf, Katherine Mansfield, soţia lui John Middleton Murry: “Mă tem că trebuie să îţi cer să încetezi cu scrisorile de dragoste pentru soţul meu cât timp noi doi mai locuim împreună. Nu se fac astfel de lucruri. Eşti foarte tânără. Întreabă-ţi soţul dacă o astfel de situaţie nu este imposibilă. Nu mă face să îţi scriu din nou, nu îmi face plăcere să le reamintesc oamenilor să ţină cont de bunele maniere”.  Nu e de mirare, Virginia Woolf o detesta, deşi mulţi critici le comparau ca stil.

Anii de dinainte şi de după Război au luat totul cu ei. În ultimii ani de viaţă, dependentă de somnifere, Elizabeth umbla ca un automat, cu privirea fixă, repetând întruna aceleaşi cuvinte. Puţini au ştiut ce o împingea către băutură toată viaţa. Cea care scrisese cândva: „pentru ceilalţi nu suntem noi înşine, ci doar actori în audiţia vieţii lor, pentru un rol pe care nici nu ştim că îl jucăm” se stingea din viaţă la doar 48 de ani, bolnavă de pneumonie şi era înmormântată la Palatul de la Mogoşoaia, dăruit de George Valentin Bibescu soţiei sale, Martha, pe care Anton o ajutase să se întoarcă în Franţa după exil.

Pentru Anton, sfârşitul a venit lent, o agonie care se accentua cu fiecare lună. A locuit la Paris alături de fiica sa, care îl trata cu răceală, privind neputincios cum toată averea, inclusiv moşia de la Corcova, îi era confiscată de comunişti. Omul cândva invidiat şi admirat, despre care toţi cunoscuţii ar fi pariat că poate cumpăra cu bani orice şi pe oricine, și-a mai cumpărat doar sicriul și în 1951, în ultimele luni de viaţă, scria amar: „din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea”. 



Citiţi şi

Cele mai bune 10 țări din toate punctele de vedere

Femei la butoane? Decât așa, mai bine, nu!

 Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,629 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro