Elogiu pentru un biscuit

Marius Constantinescu

9 June 2015

Marius ConstantinescuMă scol la şase şi un sfert în fiecare dimineaţă. Dacă nu e fornăită, înfundată, răguşită, guturală, eu duc copilul la grădiniţă. Asta înseamnă că pe la opt-opt şi un sfert ieşim din casă. Nu vă imaginaţi că am nevoie (chiar) de două ore ca să mă spăl, îmbrac şi s-o harnaşez pe ea. Trezitul în buza zorilor e, în primul rând, pentru mine. Pentru primul şi, de multe ori, singurul răsfăţ al zilei.

Apa ţârâie adormitor. Flacăra albastră a ochiului are culoare de somn. Câteva cutii sunt muzicale, deci trebuie să le apuc cu mare grijă, să nu-şi înceapă cavalcada de sunete vesele. Măsor cu degete experte trei grămăjoare negricioase şi puţin astringente, pe care le direcţionez spre puţul filtrului. Puţine minute mai târziu, apa clocotită inundă cilindrul metalic. Peste alte secunde, vinişoare brun-roşcate sau oranj vârstează întinderea de oglindă, ca nişte şerpi miniaturali care se strecoară afară din pereţii spongioşi ai sitei. Bucătăria mea tăcută, în care radioul zumzăie în surdină, se umple de aromă. Condimente, albăstrele, trufe, caramel, ciocolată, amarant, vanilie. Apa nu mai e apă, ci chihlimbar lichid, de culoarea mierii de brad: profundă, caldă, ruginie. Ceaiul e aproape gata.

Îmi trebuie timp. Să infuzeze temeinic, să nu pârjolească limba, să îl beau pe tot (cam 750 ml), nu hăpăit, ci seniorial. Niciodată îndulcit, spuzit cu lapte cât să-şi schimbe strălucirea de bourbon intens în matifierea unei cafele cu lapte. Şi, când sentimentul de vinovăţie îmi dă pace (prea des, hélas!), să se alieze cu un biscuit. Trei. Cinci. Fără număr. Glumesc. Mă rog, aproape.

tea 3

Am cu dulcele relaţia de adoraţie-căinţă pe care ne-o recunoaştem majoritatea. Rareori ea ne dă voie să înfingem o linguriţă într-o cutie de îngheţată sau să rostogolim pe gât un dumicat de cheesecake fără un semnalizator stacojiu care ţiuie alarma(n)t şi latră numere de calorii şi indice glicemic. Nu-i sănătos, nu-i estetic, nu-i fair play, nu-i bun. Ba bine că nu! E CEL MAI bun. Dulcele ca substitut de madlenă proustiană, sau dulcele, desertul, prăjitura, pur şi simplu, per sé. Catifeaua de mascarpone dintr-un tiramisù, la care ajungi după ce te-ai înecat puţin în praful de cacao. Rezistenţa aparentă a crustei de albuş din prăjitura cu nucă pe care o făcea mama în copilărie. Starea de revelaţie finită pe care ţi-o dă descoperirea unui miez cremos de macaron, captiv între jumătăţile sfărâmicioase. Surpriza simplă dintr-un ecler cu caramel cu unt sărat. Robusteţea continentală a unui carrot cake. Consistenţa mascată sub aroma acidulată, lejeră, a unei tarte cu lemon crud. Stratificarea gusturilor dintr-o religieuse, la fel ca o perucă pudrată de secol XVIII. Cinstea unor papanaşi asaltaţi de fructe de pădure şi de smântână. Efervescenţa şi evanescenţa unui sorbet de lămâie verde şi busuioc.

Duetul arhetipal mentă-ciocolată neagră. Timpul oprit în loc al unei praline lăsate să se topească în gură şi să pângărească fiecare colţ al boltei palatine cu trup de violete, nuci, ganache, boabe de cafea. Previzibilitatea unei plăcinte cu mere caldă cuplată cu o minge de vanilie îngheţată. Zâmbetul unui cozonac udat cu o gură de vin roşu, de Paşte sau de Crăciun. Trufia unei pavlova albe, ce-şi ţine fructele în temniţe de bezea. Capitularea flască a unei clătite îmbuibate cu brânză uşurică. Rozul decorativ al unei cupcake. Un cannolo siciliano ca un corn al abundenţei, zugrăvit la interior cu ricotta, fistic şi coajă de portocală confiată. Talmeş-balmeşul parfumat şi uşor beţiv dintr-o zuppa inglese. Decadenţa barocă a unui profiterol. Semeţia suverană a unui mi-cuit au chocolat.

O călătorie pe drumul dulciurilor şi al deserturilor începe şi se termină, pentru mine, cu un biscuit cu unt muiat în ceai. Sablé, shortbread, ziceţi-i cum vreţi. Făină, ou, unt, zahăr şi, eventual, o părere de vanilie. Nimic mai mult. Biscuitul meu nu trebuie să scrie o simfonie şi să survoleze infinitatea spectrului de dulce. Trebuie să fie suficient de corpolent cât să reziste unei scufundări pe jumătate în cană. Să nu se dezintegreze în lichidul călduţ. Să lase pe buricele degetelor un luciu de unt. Să abandoneze câteva firimituri la colţ de gură. Să cedeze o parte din gustul lui la întâlnirea cu ceaiul şi să accepte statutul de partener egal în fuziune. Să fie demn, şi nu păstos, astfel încât dinţii, chiar şi fără efort, să mai înfrângă ceva. Şi să se termine repede, ca să uiţi şi să birui imboldul de a mai lua încă unul. Bine aţi venit în dimineaţa mea. Acum pot trezi şi colocatarele.

P.S. Dacă aţi rezistat citirii acestui text fără să inspectaţi frigiderul, cămara sau sertarul de la birou, chapeau! Pe mine, recunosc, scrierea lui m-a frânt. Noroc ca am un iaurt la mine.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Vedere din Polonia

Mi-e tare dor de tine, să știi…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,461 views

Your tuppence

  1. S.F. / 11 June 2015 4:45

    Mi nu nat! 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Marius / 10 June 2015 15:56

    Va multumesc mult!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Petru / 10 June 2015 11:28

    Apetisant articolul precum biscuitii elogiati in text. Textul are aroma de clasa si repere visuale puternice!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro