Emilia Popescu, între un fum de ţigară şi iubirea de scenă

Laura Baban

20 May 2012

„Săru’mâna, sunt…”, „Auzi, tu nu eşti «Săru’mâna» cu mine”, îmi spune pe un ton sever. Apoi, îmi întinde mâna zâmbindu-mi larg. „Spune-mi «Bună»”. Îmbrăcată într-o pereche de blugi simpli şi o cămaşă legată în talie, Emilia Popescu se simte ca la ea acasă în spatele scenei. Îşi scoate tacticoasă rochia şi înjură pentru că e boţită. O face totuşi într-un fel cât se poate de feminin. Îşi ia ţigările slim şi cafeaua şi e gata să răspundă oricărei întrebări. Oamenii o cunosc de pe scenă, însă ea e convinsă că nu le-a dat tot ce avea de dat. Ar fi vrut să joace în mai multe musical-uri. Însă nu i s-au făcut propuneri. De cerut, n-a cerut niciodată nici un rol. Ea e artist şi meseria aceasta, zice ea, începe cu aşteptarea. Emilia Popescu te tratează cu amabilitate, însă te taxează repede dacă tu o tratezi cu prea multă. Spune ea, „Viaţa e scurtă, iubita, n-am timp de lugu-lugu”.

La un moment dat, a vrut să plece din România, îmi spune. ”Era o perioadă când la televizor vedeai numai Vacanţa Mare, numai grupuri de amatori. Eram extraordinar de dezamăgită, iar eu nu pot să mă abat de la crezul meu în profesie. Şi atunci, după părerea mea, ori n-o mai faci deloc, ori…” Nu crede în compromisuri doar ca să-i fie bine, chiar dacă meseria de actor e foarte prost plătită. Totuşi, nu regretă că nu a plecat. Dar tace după ce-mi spune asta. Trage adânc un fum de ţigară, priveşte scaunele goale din sală şi-mi spune mai mult şoptit, ca un secret: ”Românii n-au ştiut şi nici nu vor şti să îmi exploateze talentul la maximum.”

Nu ştiam exact dacă să îndrăznesc, dar am întrebat-o a cui e vina. ”Am să-ţi spun ceva”, a continuat zâmbind,” în fişa postului, actorul este un subaltern. El nu este şef. El trebuie să fie distribuit, căutat, văzut. Un actor, prin natura meseriei, aşteaptă. Este o meserie ingrată, care te costă foarte mult dacă vrei s-o practici. Arta costă.”

Cel mai greu rol pe care l-a interpretat n-a fost cel al Chiriţei, chiar dacă îl preluase de la mai mari ca Miluţă Gheorghiu, Petre Ciubotaru, Teodor Corban şi Tamara Buciuceanu-Botez. Emilia Popescu i-a dat o notă mai modernă, aşa cum se potrivea vremii. ”Adică am făcut-o să fie ţoapa contemporană. Suntem încojuraţi de Chiriţe, dacă deschizi televizorul, îţi alegi câte vrei: blonde, brunete, grase, slabe, toate sunt Chiriţe”. Piesa despre Marlene Dietrich, pe care a jucat-o în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, i-a dat cei mai mulţi fiori. A fost cel mai greu rol şi cel mai important, pentru că avea de cântat pe viu, de jucat, de făcut dramă, avea datoria să reînvie parfumul acelei legende. ”Marlene m-a învăţat ce înseamnă înfometarea, lipsa de relaxare timp de un an de zile, am învăţat să trăiesc şi să repet în tensiune maximă tot timpul”.

 Mi-ar mai povesti Emilia Popescu, în sala de teatru goală, care aşteaptă apăsarea paşilor de spectatori. E linişte şi reflectoarele sunt pornite, luminând praful care dansează pe scenă. Ţigările Emiliei s-au terminat de mult şi între timp în culise ajunge şi Florin Piersic, partenerul ei din piesa ”Străini în noapte”, în regia lui Radu Beligan. ”Maestrul văzuse această piesă la Paris, la Teatrul Marigny, rolurile erau interpretate de Astrid Veillon şi Alain Delon”, mă lămureşte Florin Piersic. Când s-a întors în România, i-a ales pe cei doi să joace rolurile.

Şi le-au jucat… excepţional. Au jonglat cu sufletele noastre înşirate în jurul scenei. Ne-au purtat din trecut în prezent şi iar în trecut, ne-au îmbătat cu râsete şi ne-au înduioşat, ne-au păcălit, i-am iertat, ne-au încântat cu replici savuroase, răsturnări de situaţie şi ne-au lăsat să-i aplaudăm prelung când piesa s-a terminat. Galant, Piersic i-a oferit flori Emiliei. La sfârşit, m-am gândit că poate Emilia Popescu a greşit, căci doar exploatându-ţi talentul la maximum poţi juca alături de un actor atât de mare ca Florin Piersic, o piesă regizată de maestrul Radu Beligan. Şi i-a ieşit.

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.

Citiţi şi

„Mă rog să dea Domnul într-o bună zi să devină teritoriul din Carpaţi buricul pământului şi atunci vom fi învingători”

Mamă, caut job. Sau, mai bine, lăsați…

Iubeşte-o, mă, tâmpitule…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,218 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro