Eminescu pe Facebook

Sergiu Tuhuțiu

15 January 2013

Într-o mare de statusuri pe tema cu pricina, devine cumva desuet, banalizant până la mediocritate să mai pomenești și tu de Eminescu la aniversarea lui. Ce-ai putea să mai scrii în plus când fiecare țopârlancă și-a pus deja pe wall versurile preferate din “cel mai mare poet național”?

E ușor de observat că, în majoritatea cazurilor, alegerea catrenului preferat n-a fost una dificilă. Fiecare postează din Eminescu versurile care-l fac cel mai îndrăgostit de sine, de acel aspect propriu care-l atinge până la înduioșare. Metafizicianul se îndreaptă tiptil, tăcut, înspre ”Scrisoarea I”, îndrăgostitul se avântă exaltat către ”Luceafărul” – care e un fel de scenariu al unui film la limita dintre bulină și pătrat –, iar neînțelesul, în genialitatea sa, își face coif din pagina cu ”Epigonii”, având grijă ca scrisul să vină în partea din față. În fine, patriotul ieșit din rărunchii națiunii suferă cumplit că nu are ocazia de a citi într-un urlet dement în fața mulțimilor versurile din ”Scrisoarea III” în care, la cererea de a îngenunchea pe care i-o adresează Baiazid, Mircea – ce să ne mai ascundem după deget – i-o dă peste bot. Un festin în adevăratul sens al cuvântului, ce mai!

De fapt, nu pot să-mi iert lipsa de recunoștință față de promovarea cu atâta dragoste și dârzenie a peisajului complet al operei eminesciene. Mână de la mână, status de la status, mai c-am dibui care-a fost treaba și cu băiețandrul ăsta, iar o ocazie din asta nu e de ratat. Nu poți să desconsideri postările respective decât dacă ești ignorant, rece, lipsit de sensibilitate, neiubitor de valori românești și, în general, văduvit de oareșcare adâncimi interioare. Altfel spus, un nenorocit.

Lucrul cel mai trist în fiecare dată de 15 ianuarie este că ne-am obișnuit să o serbăm așa cum am ajuns să serbăm Crăciunul, Paștele, Boboteaza, anul nou și în general orice altă sărbătoare de peste an: cu behăieli delirice și ghiorțăieli de mațe, cu concursuri de râgâieli și îmbulzeală la secția urgențe. Totuși, dintre toate sărbătorile amintite, aniversarea lui Eminescu are cel puțin calitatea de a ne livra cea mai funcțională digestie. De altfel e oarecum normal ca și pe teren fiziologic să ne simțim mai inspirați de figura lui Isus decât de cea a poetului. Ospăț pe măsura dragostei, asta e deviza națională!

N-am găsit niciodată o descriere mai precisă a relației prezentului românesc cu Eminescu decât în textul ”Eminescu și recitatorii” al lui Andrei Pleșu. Câtă vreme va trece până când creionarea domnului Pleșu va deveni inactuală? Am redat textul mai jos pentru cei care n-au avut ocazia sa intre în contact cu el până acum.

 Eminescu și recitatorii , de Andrei Pleșu (din Comedii la porțile orientului)

”Călinescu povesteşte (după Amintirile lui Ștefanelli) cum foarte tânărul Eminescu, la sfârşitul unei reprezentaţii a trupei de teatru Tardini se opri într-o poziţie melodramatică în faţa unui prieten şi cu glas declamator îi zise: «Ah, eşti un laş şi te voi pălmui!». Prietenului fâstâcit i-au trebuit câteva secunde până să înţeleagă, în râsul general, că e vorba de o glumă. Dincolo însă de gluma amicală, putem bănui şi o oarecare intenţie parodică a poetului faţă de sunetul grandilocvent al textului dramatic şi al jocului actoricesc. Oricum, pornind de la această anecdotă, avem dreptul să ne întrebăm cum s-ar fi manifestat Eminescu dacă şi-ar fi auzit versurile în „interpretarea” trupelor de azi. În ce mă priveşte, mărturisesc că, de mai mulţi ani, sunt chinuit până la depresie de aproape tot ce aud şi văd în feluritele spectacole comemorative. Am parcurs toate treptele iritării: stupoare, râs isteric, furie, sudoare rece, stânjeneală, milă, dezgust, tânjală, apostazie, mă rog, tot ce se poate închipui ca reacţie faţă de o monstruoasă inadecvare.

Sunt tentat să construiesc o adevărată tipologie a acestei inadecvări. Iată, mai întâi, recitarea lâncedă, convalescentă. Actorul (în acest caz, mai degrabă actriţa) vine la rampă cu paşi debili, priveşte compătimitor spre public şi i se adresează umed, ca o soră de caritate îngrijorată. Tonul e neurastenic: lirismul e înţeles ca un amestec de indispoziţie, înţelepciune virginală şi memorie tulbure. E ca şi cum Eminescu ar fi versificat melancolia erotică a mai multor generaţii de mătuşi, dacă nu a mătuşii arhetipale. Atmosfera e, fireşte, visătoare şi amară. Privirea e ceţoasă, lacrima luceşte indecis în colţul ochilor. Totul respiră un aer de azil, de neconsolare intratabilă, cu complicaţii biliare.

La antipodul acestei performanţe stă recitarea atletică, glasul viril, virtuozitatea pulmonară. Eminescu devine o fiară, un mascul decis, capabil de sonorităţi acute, ofiţereşti, şi de mormăieli senzuale, toate zvârlite printre dinţi viguroşi şi cinici. Desigur, procedeul se potriveşte mai ales versurilor războinice, dar poate fi adaptat şi celor satirice; la limită, el e utilizabil şi pentru declamarea unor pasaje mai arţăgoase din proza politică.

Şi lirismul bolând, şi cel de campanie au încă scuza de a rămâne în limitele unei inocente impulsivităţi. Dar mai există şi recitarea de tip filozofic, cu cel puţin două variante: una sfătoasă, academică, cealaltă maniaco-depresivă, intensă, de o anxietate pârjolitoare. Amândouă aduc în discuţie virtuţile actorului care gândeşte… În cazul dintâi, gândirea e solemnă, solid bătrânească. Textul eminescian e partitura unei dăscăleli baritonale, cu un braţ de ochelar dus spre buze şi cu o carte pe genunchi. Dramatic e însă celălalt stil, cel al reflexiei galopante, al unei febrile indigestiuni mentale. Am văzut, în această privinţă, lucruri ameţitoare: actorul apare pe scenă hăituit de concepte, vorbeşte precipitat toxine mari şi mici, respiră greu şi scuipă abundent. Are aerul că nu reproduce un text, ci îl fabrică pe loc, într-o agitaţiune care macină nervii întregii asistenţe: cuvintele nu-i vin sau, dimpotrivă, îl năpădesc torenţial, urletul alternează inexplicabil cu şoapta, ochii se închid comatos sau se holbează ca de dambla. Nu poţi, privind, decât să te simţi indiscret: ai nimerit peste cineva care tocmai îşi pierde minţile; timpul creşte în urma lui, se întunecă.

Faţă de un asemenea spectacol, orice alt tip de recitare devine acceptabil. Recitarea exegetică, de pildă, aparţinând, de regulă, cuiva care are o viziune despre Eminescu. Misiunea actorului-exeget e tocmai aceea de a ne împărtăşi această viziune: el trebuie să ne înveţe ceva, să ne explice că Eminescu nu e ce credem noi. De fapt, nu ni se mai spune un text, ci un subtext: logica versurilor e mereu alta decât cea prozodică. Se fac pauze abile, pline de înţelesuri (un fel de note de subsol mute), se pun accente misterioase şi se sugerează nuanţe sibilinice la care — în platitudinea noastră şcolară — nu ne-am fi gândit niciodată…

Ceea ce au în comun toate speciile de recitatori invocate este, în ciuda aparenţelor, indiferenţa faţă de Eminescu. Pentru ei, ca şi pentru mulţi dintre noi, el nu e decât un pretext gras al exhibării de sine. De aceea, felul în care îl sărbătorim pe Eminescu nu diferă deloc de felul în care îl recităm: gălăgios şi retoric, după modelul unei chermeze promiscue, în al cărei abur fiecare îşi dă în petic. Toţi îl sărbătorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii şi al firavelor noastre ideologii. ÎI sărbătorim apăsat în ianuarie, ca să-l batjocorim prin tot ce facem zi de zi, în lunile celelalte. ÎI sărbătorim într-un soi de falsă unanimitate, ca şi când toţi îl iubim la fel şi pentru aceleaşi motive. îl sărbătoresc mai ales cei pe care el i-a detestat cel mai mult: răii şi famenii, panglicarii în ale ţării, cei cu evlavie de vulpe, fonfii şi flecarii. ÎI sărbătorim toţi, cu un zel idolatru, ne oblojim mizeriile lângă templul lui şi îi stricăm liniştea cu festivităţile noastre dulcege. Nu ne mai e ruşine de Eminescu! Iar neruşinarea aceasta nu se va vindeca decât după ce vom avea cuviinţa unui 15 ianuarie tăcut, rece, purificator.”



Citiţi şi

De ce Eminescu?

Vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor…

De ce-l iubim pe Eminescu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,077 views
Tag-uri: ,

Your tuppence

  1. Un cătălin degeaba | Catchy / 23 November 2013 12:15

    […] în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Un bărbat şi cu tine | Catchy / 21 November 2013 13:33

    […] într-o asemenea priză, dacă nu ai și caracter vertical. Este o taină foarte mare! Vezi tu, Eminescu a rămas drept. Pe el nu au reușit să îl îndoaie. De aceea, geniul lui a rămas viu în memoria […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Ma la Romania cosa ne pensa? | / 8 July 2013 1:08

    […] loro hanno fiere medievali e sfilate in costume di epoca, in quasi ogni città. Raccontavo di Eminescu e di Brâncuşi… ma loro hanno Dante e Michelangelo. Di Brâncuşi qualcuno ne aveva sentito, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Dar România ce crede? | AcdNews / 18 June 2013 19:17

    […] întreceri medievale şi parade în costume de epocă aproape în fiecare oraş. Povesteam despre Eminescu şi Brâncuşi… dar ei au pe Dante şi Michelangelo. Despre Brâncuşi auziseră unii, dar din […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. Dar România ce crede? | Catchy / 17 June 2013 16:58

    […] întreceri medievale şi parade în costume de epocă aproape în fiecare oraş. Povesteam despre Eminescu şi Brâncuşi… dar ei au pe Dante şi Michelangelo. Despre Brâncuşi auziseră unii, dar […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro