Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Era perfectă, indiferent de parfum

15 July 2018

REGISSe îmbătau când se întâlneau. Ori se amețeau. Bărbații. Ea se cenzura, avea o onoare de apărat. Firesc, normal. De circumspectă prefera și-și păstreze capul pe umeri întotdeauna, n-avea de gând să-l piardă vreodată. Și fumau mult pe terasa deschisă. O poștă la care Anna nu participa. Ținea la rațiunea proprie, nu se cădea să aibă un comportament decadent ori denigrant! Zburau fluturii, lătra un câine, apăreau stelele ori norii pe cer, mașinile circulau cu intermitențe, alți trecători oscilau în preumblările din jos ori sus, zile normale.

– Lumea. Lumea-i nebună de la lună! cânta Ion cu timbru grav. Chiar avea voce. Apoi începea cu romanțe românești de se înfiora. Rostite cumva în șoaptă. Dolescu era afon, deficient în această privință, poate de aceea era impresionabil. Ion nu avea chef să încânte pe altcineva. Le spusese de multe ori când unii îl rugau să cânte mai tare. I se făcea pielea de găină. Dolescu era impresionat de voce. Uita totul, chestiile mărunte, sesiunea, banii de împrumut, camera de cămin suprapopulată, somnul care nu mai venea, Anna care se foia plictisită de același repertoriu. Dolescu l-a descoperit treptat. Fără grabă! De ce să fugă? De cine? Anna aștepta ca o soție răbdătoare.

– Da. Da, da. Frumos.

Exista un câine. Al localului. Cu nume de suc. Era negru, creț și simpatic. Noapte devenea gri, cârlionțat, prăfuit și apatic. Uneori mânca seara resturi. Fura pungi și le devora cu totul. Conținutul era mult mai important decât evitarea ambalajului. Când avea pofte nu mai respecta protocolul desfacerii cadoului găsit pe trotuar. L-au văzut de mai multe ori făcând așa. Dar lătra, din când în când, și alunga trecătorii care n-aveau de gând să poposească. În realitate mârâia la nespălați. La țiganii pe care nu mai aveai voie să-i numești așa. Inițiativa adoptată de unul care fumase prea mult, în țara lui era voie.

– Lumea-i lună…

– O seară bună! Era cazul să se retragă. Ion era criță. Muci. Și când cânta asta însemna că ea, Anna, chema un taxi. Alb sau galben. Și se despărțeau fluturându-și fiecare ce avea liber. Ion cravata, nu venea niciodată fără cravată, Dolescu un șervețel pe care-l lua de pe masă, iar Anna un capăt de jos, subtil al rochiei. O făcea ca și cum și-ar fi aranjat niște pliuri. Surâdea și-și lumina fața bucurându-se că pleacă ori că e în centrul atenției. Unii oameni au capacitatea asta fiindcă sunt naturali, nu exagerează cu măști trădătoare și nesigure. Poate pentru că se despărțeau. Nu realiza de ce? Înflorea definitiv de două ori, când îl saluta la venire și când se despărțeau. După ce plecau de acolo Dolescu se oprea lângă un copac ornamental de pe bulevard și fixa cerul. Voia din naivitate ceva stabil și puțin schimbabil. Căuta un copac ce n-avea neonul stradal activ ca să vadă zenitul de deasupra și-n față. Cu alte cuvinte își liniștea mersul de rățoi ori încerca să-l ignore. Fie că era senin, noros, zi, noapte, seară, se organiza pentru a doua zi. Socotea la ce cursuri merge și ce examene o să susțină în sesiunea următoare. Le cam amesteca și se contrazicea de fiecare dată. Intențional participa la toate. Real la câteva despre care auzea că-s mai ușoare. Însă-și cântărea gradul de promovabilitate în funcție de chef și ambiție.

Banii. De ar avea destui ar putea-o cere de nevastă. Nu știa ce șanse ar fi avut și în acele condiții. N-avea, normal, era la începutul vieții sociale active, așa că se limita să o iubească în și pe ascuns. În imaginație, limitat de propriile neputințe. Uneori împrumuta bani de la terțe persoane, dar îi returna. Nu i se părea în regulă să înșele, să mintă, prea mulți fac așa ceva. Ar însemna să-și trădeze umanitatea individuală. Ținea la umanitate la fel de mult cum o iubea pe ascuns pe Anna. Dar banii putea să-i returneze când îi primea fără să se fâstâcească, doar nu era ceva învinuibil și rușinos. Ei nu putea să-i spună c-o iubește, dorește, consideră sfântă cu pulpe și gambe armonioase. Ar fi fost nefiresc. Dacă ar fi murit Ion de vreo boală incurabilă și neiertătoare ori printr-un accident norocos alta ar fi fost situația. Dar unii bărbați n-au de gând să dispară fizic. Nu-s idioți atât încât să pățească ceva de genul ăsta. Se mulțumea cu sentimentul împăcării cu sine. Oricum emoțiile potențiale erau atât de mari încât le prețuia mai mult decât ceva materializabil prin fărădelegi.

barbat bautura pahar

Dolescu se străduia să uite faptul că avea picioarele perfecte. Atât de senzuale încât simțea salivă la gândul gustului primit fără consecințe și remușcări ulterioare. Trecutul ucide, nu prezentul aiurit ori viitorul incert. Nu urmărea alte extremități mai mult decât forma picioarelor. Curul nu-l obseda, nici sânii, buzele teșite sau atârnânde, nici nasul ușor coroiat sau relativ drept, nimic. Perfecțiunea feminină înseamnă proporția picioarelor de sus până jor ori invers. Anna îl fascina și imaginea îi dăruia totul. Satisfacție deplină. Nu avea cum să meargă mai departe. Unde? Nici vorbă. Se îndrăgostea tot mai mult cu reținere și se mulțumea cu acel sentiment egoist de plinătate neîmpărtășită. Era tunsă mediu sau scurt, nu se pricepea prea bine să o descrie, dar nuanța blondă, lină, întinsă-l hipnotiza. Chiar dacă era albinos. Și ușor supraponderal. Clipea des și repede când îi întâlnea privirea și ușoara încruntare a frunții, intimidat.

Ce înseamnă să n-ai status social? Multe. Unii cretini îl au și sunt penibili fiindcă își zic că reprezintă totul. Povești. Dolescu era rupt în cur din această privință. După întâlniri mergea pe jos acasă. Trei sau patru kilometri, nu mai avea bani pentru taxiuri iar necesitățile zilei de mâine îl făceau să improvizeze pentru a face față întâlnirilor. Uneori era nevoit să muncească și noaptea. Căuta la piața mică joburi temporale, ajuta la descărcatul mărfii cu diferite ocazii, contra cost. Dacă avea noroc și era solicitat. De multe ori comercianții preferau să o facă de unii singuri. Parvenire. Alteori erau grăbiți și-l plăteau. Devenea muțumit, bucuros, împăcat cu sine că are mărunțiș pentru taclale și căldura Annei, radia lângă el, simțise lucrul acele de fiecare dată. Alteori dădea o fugă până la cimitir. La mormântul părinților. Se punea pe bancă. Le-a confecționat o băncuță din fier forjat și lemn pe care a cimentat-o. Destul de estetică, dar tot pentru el a făcut-o de vreme ce era cu adevărat nesigură și oscila din cauza legăturilor metalice care au cedat treptat, nu era un meșter priceput, totuși îi găsea punctul de echilibru și devenea cumva stabilă dacă nu se fâțâia. Să găsească odihna alături. Asta i se părea mișto. Nu să arunce niște flori într-o vază, să aprindă o candelă și să dispară în câteva minute ca un european adevărat. Stătea pe-acolo îndeosebi vara, precum un copil singur pe lume, lumea lui o datora lor și moțăia până tremura de frig înspre dimineață când pleca trezit cu adevărat. Nu le povestea ce gândește, n-ar fi fost de acord cu el și ar fi fost mustrat în mod normal, dar îi simțea în spațialitate puțin mai aproape. Ca un câine rămas fără stăpân care le adulmecă urma. Era liber să vegheze, încă, doar n-avea alte obligații. Și-și amintea de clipele normale,  puține din familie, mai mult revedea criticile. Unele îndreptățite, altele nu. De ce să-i uite? Ignore. Le datora un lucru!

– Cu bucurie! Salut! Șezi. Când ai ajuns? Să ne trăiești! îi surâdea Anna înfloritoare. Unele femei măritate sunt totale, întregi, sincere, deschise și tot mai frumoase. Ea era deplină și mirosea ca o floare de vară pe caniculă. Nu foarte strident, nici fad, nu proaspăt, nici dulce, nu intens ci perfect. Indiferent de esențele de parfum folosite.

A trecut un an de când se știau. Suficient de bine. Și nu s-a întâmplat nimic deosebit, ceva în plus inedit. Doar că limbajul trupului i-au făcut să se apropie mai mult unii de ceilalți.

Lângă alcoolul și cântecele grave ale lui Ion s-a mai interpus o întrebare superficială: ești homosexual? Doar nu venise niciodată cu nicio tipă la întâlniri. Prietenă. Cunoștință. Amică. Viitoare soție. Nici măcar neam. Din respect sau lăcomie pentru Anna. De fapt, nu mai simțea nevoia să viseze la altcineva. Nu! Răspundea hlizindu-se isteric. Râdea de sine, cum dracu să-i spună că-i place de nevastă-sa și nu vrea altă femeie. Ce mutră ar fi făcut? Huzurul nebun i se năștea în reacții din cauză că de fiecare dată și-l închipuia că se manifestă altfel. Pe Ion. Accepta supus. Făcea crize, nevroze ale desconsiderării. Răsturna mese ca un animal lovit de boală. Îl lovea mișelește. Îi propunea un menaj în trei. Îl dădea afară de acolo. Se pălmuia singur. Îl sugruma cu șireturile de la pantofi. Plângea teatral, penibil, exagerat.

Ești…  Anna îl studia destul de interesată, parcă își ascuțea simțurile când reacționa la întrebarea lui Ion. Poate și-a dat seama că o iubește. Nu era proastă. Deloc. Uneori i se părea că se joacă cu amândoi. De ce nu s-ar juca cu un fraier, pămpălău? Știa că este un prost asumat, unul care acceptă calificativul, revolta înseamnă respingere disperată? Nevoia de suveranitate și recunoștință este cel mai mult specifică femeilor la nivel individual? Marile prințese, niciodată mici! Ochii mijiți se relaxau când înceta să râdă ca efect al întrebării. Punctul îl punea Anna suspinând ușor de parcă ar fi scăpat de o greutate de pe umeri. Știam eu! În sensul negării. Apoi își căuta de lucru cu altceva, orice nu se afla în direcția lui. Tot i se părea că și ea îl suspicionează. Dar nu îl bănuia de așa ceva până n-avea o confirmare articulată directă, o recunoaștere limbută. Ambii erau comici. Până la un punct. Limba lui fizică era predestinată picioarelor perfecte, nu pentru altceva, cineva. Nu au realizat acel lucru vreodată!

Ziua întâi. Și-au întâlnit accidental picioarele sub masă. Era prima dată când interacționau direct. Dolescu împreună cu Anna. El și-a retras genunchiul tremurând de emoție, numai la grădiniță i-au mai tremurat picioarele de frică. Un infirmier alergase să-l pedepsească fiindcă nu avea somn și încercase să fugă din dormitorul comun. Îi era mai mult groază fiindcă striga că-i taie bărbăția cu un briceag de la bucătărie, de-l prinde. Dolescu și-a retras ușor piciorul de teamă ca Anna să nu sară ca arsă de la masă și să iște scandal. Îl respecta pe Ion. Cu toată considerarea purtată în clipa în care Anna și l-a relipit de al lui s-a simțit în al noulea cer. Căldură pașnică. Ăla de deasupra care veghează fericirea și nu o dăruie decât oamenilor răbdători.

Zilele următoare. Pulpele li se întâlneau cu necesitate, nu hazardat, doar se restrângeau tot mai mult ca să încapă la masa lor cât mai mulți comeseni. Ion era neglijent ori prea sigur de sine. Începea să nu-i mai pese de el. Inima îi bătea mai repede, îi spărgea pieptul dacă nu transpira, dar răcorit se concentra să nu se dea de gol, să nu sară acolo peste Anna, în public de față cu ceilalți și să îi pupe picioarele, buzele, tot. Chiar o iubea definitiv. Deși își dădea seama că ea mai mult dorea să-l provoace limitat, adică atât cât nu o pune într-o postură penibilă. Nu avea de gând să facă așa ceva, doar o îndrăgea precum aerul curat plămânii, nu era un idiot nociv ca mulți alții! Iubirea înseamnă și protejarea întregului context, nu numai a poftelor proprii și capricioase.

În alte zile care urmează primelor contacte. Transpira mult. Umezeala este dătătoare de viață. Așa de excitat era încât își dădea seama că-i umezește și fusta Annei. Era singurul vinovat. Și dănțuia din piciorul care îi alinta piciorul ei, imaginându-și multe care nu se vor întâmpla între cei doi. Prea mult ținea la ea. Anna a observat la un moment dat acel lucru, dar s-a limitat în a-și netezi și scutura cu putere rochia de vară zâmbind cu subînțeles când așteptau mașina cu care plecau acasă. Uite ce ai făcut! Ca și cum ar fi vrut să scape de el pe moment. În ziua următoare și de n-aveau alți invitați cu care să relaționeze de la început tot se așeza fix lângă el, fără niciun pretext și-l atingea dezinteresat pulpă lângă altă pulpă, familiar, firesc. Dacă iubirea este habitudine, câți dintre cei care mai gândesc ceva romantic nu sunt exilați?

– Cu bucurie! Salut! Șezi! Când ai ajuns? Să trăiești! surâdea Anna.

Cândva. Cândva li s-au întâlnit mâinile. Nu ca instrumente de fațadă fade și neutre, politicoase, pline de bacterii indiferente. Ci degetele. Dolescu le-a lăsat ușor peste ale ei, a vrut să le retragă să nu fie considerat un impostor nesimțit, dar Anna i le-a strâns ușor cu dulceață exercitând o presiune mică de parcă i-ar fi spus că îl dorește. Nedumerit și-a retras mâna, interpretând mental acțiunea ei ulterioară. Nu a anticipat reacția și și-a aprins o țigară. A regretat gestul. A fost destul ca să se simtă mai ceva ca un astronaut navigând pe o capsulă orbitală. Voia totul de la Anna, dar îi mulțumea nespus pentru ce primise. Când iubești o femeie nu căuta să obții totul, întregul este o iluzie imposibilă și improbabilă! Doar nu ești un babuin care se dă masculul alfa. Ălă moare repede, oricâte religii ar interpune ca pretexte!

Punctul maxim. Inima i-a bătut în piept cu putere. I l-ar fi spart de n-ar fi avut un tricou strâmt peste piele. Ca un hoț de ultimă speță și-a împlinit visul. A așteptat, a tot așteptat să treacă ploaia torențială. Să se golească terasa, să plece ultimii clienți. Apoi a avut răbdarea necesară să meargă și Ion la baie. Împleticindu-se. Și a sărutat-o îl locul perfect. Pe gât sub lobul urechii. Nu repezit, nu zgomotos, ca și cum i-ar fi șoptit ceva, dacă ar fi fost văzuți aiurea n-ar fi dat de bănuit nimic. Anna a râs ușor, finuț, i-a pus o mână pe obraz și s-au despărțit cu romantism. Au redevenit normali și tăcuți. În așteptarea taxiului care o să-i ducă în altă parte. El mai rămăsese să savureze pielea ei fină de pe buze. Pe care a simțit-o multă vreme.

De la un timp, oamenii dezamăgesc. A venit o vreme în care a rămas de unu singur în așteptarea lui Ion și a Annei. În realitate voia să o mai simtă numai pe Anna. Parfumul ei cald, piciorul drept sau stâng perfect și mâinile atinse fugar peste spate, zâmbetul malițios și replicile scurte și ciudate. Nu gândea ca o pisică în călduri, dimpotrivă era destul de acidă pe seama dorințelor, a cuplurilor care se despart și a minciunilor care construiesc ziduri între oameni. Când Ion nu era atent. Ori când pleca la toaletă și nu existau nici alți clienți în jur. Se fereau să nu fie prinși în mod firesc. Ei nu mai ajungeau pe acolo sau aveau un timp desincronizat. În unele zile stătea de dimineața până noaptea. Degeaba. Nu s-au sunat. Ar fi fost nefiresc. Ce spontaneitate mai este aceea în care îți dai întâlnire?

Blugii lui Dolescu au rămas pierduți prin dulap. Caii conturați destul de finuț și nestrident,  spălăciți și-au păstrat nuanța violetă. Doar perciunii creți și lunguieți au fost retezați cu fiecare bărbierit devenind mai scurți.

Drumul spre casă singur, cimitirul, cursurile, munca de hamal au continuat cu un fel de autosuficiență. Și întâlnirile cu Anna. Ion nu mai avea relevanță pentru Dolescu. Adică încerca să-l ignore. Dar cum? Cânta bine. Vorbea articulat. O trata pe Anna ca pe un bun personal și posesiv. Chiar nu citise multe. Nu înțelegea că Anna nu este un lucru sau decor animalic. Doar nu era un englez constipat și fără sentimente. Ori poate era. Sau un musulman ce le confundă efectiv cu găinile. Orișicum, Dolescu a rămas îndrăgostit de ea. Și nu îl sfidau sărutându-se pe furiș, ori înșelându-l pe ascuns. N-ar fi avut sens. Iubirea trebuie să fie dezinteresată, altfel este nimic. Sau se reduce la ceva bun de pus în balanță. Financiară ori religioasă. Iubirea este singurul lucru liber cu adevărat și neimpus. Chiar de este pasageră. Cui îi mai pasă? Oricum. Odată i-a sărutat buzele avide, nici proeminente, nici subțiri. Fără ca măcar să recunoască acest lucru. Era dovada că fusese iubit la rându-i. N-avea ce să regrete. Nimic. Nici Anna.

Pe Regis îl găsiți întreg aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – „Eu sunt o scrisoare de dragoste”

Povestea care se repetă la nesfârșit

Bărbații nu plâng și nu se vaită niciodată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,790 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro