Erau țigani și erau mândri de asta…

Catchy

21 April 2016

Prima amintire cu țigani (nu, nu rromi) datează din una din primăverile copilăriei la bunici. Peste drum de casa bunicilor, care era așezată chiar la intrarea în sat, era o pajiște în mijlocul căreia înverzeau două sălcii bătrâne. Acolo am văzut prima oară (și ultima) o șatră de țigani. Eram fascinată de culoare, de focul în jurul căruia ziua se adunau femeile să gătească găinile „împrumutate” din sat, iar seara se adunau cu toții să cânte și să danseze. Toată forfota aceea mă ațâța, pe mine și imaginația mea, și nu-mi doream decât să fiu în mijlocul ei. Dar bunica nu-mi dădea voie sa mă apropii de șatră, căci pe lângă lucrurile rele pe care le-aș fi putut deprinde, m-aș fi… murdărit. Până în ziua în care bunicul m-a luat de mână și m-a dus în șatră, am urzit planuri de evadare. Mă visam fugind cu țiganii. N-o sa vă povestesc cât ne-a certat bunica, mai mult pe bunicul, căci strica educația nepoatei preferate, stăpâna absolută a codului bunelor maniere al bunicii (fată de boier, de altfel, dar asta e altă poveste). În orele petrecute printre corturi, cu copii goi alergănd liberi și fericiți, cu fum învăluind totul, cu țiganca cu ochi de antracit și harta lumii încrustată pe față care mi-a „dat în ghioc” și mi-a spus c-o să „ajung o doamnă mare și deșteaptă” și cu bulibașa cu chip sfătos, dar aprig care și-a împărțit pipa cu bunicul, nu știu dacă am înțeles țiganii, dar, cu siguranță, am cuprins în minte și-n suflet faptul că sunt oameni. Oameni ca noi. Și da, țiganii ăia aveau și ei un cod al bunelor maniere.

tiganci

Au trecut ani. Eram o tânără învățătoare, azvârlită într-un sat plin de colb. Mi s-a spus că am clasa a patra și că îi găsesc la etaj. Fără nicio ceremonie, doar cu zâmbete malițioase. Când am pășit în sala de clasă, am crezut că n-am nimerit ușa. Din și de pe bănci mă priveau curios niște adolescenți cu mustăți și care erau cu un cap mai înalți ca mine. Erau elevii mei. De-a patra. Repetenți a mia oară, venind la școală doar pentru un certificat de absolvire a patru clase. Primele zile a fost tare greu. Nu vorbeau cu mine, doar mă priveau mirați. Pe când ajunsesem în punctul în care mă imaginam făcând tumbe în fața clasei, doar-doar voi obține o reacție, unul dintre băieți m-a întrebat dacă eu chiar nu înjur. Așa a început. Până la sfârșitul anului școlar, jumătate au învățat să scrie și să citească. Cei care au vrut. Cealălaltă jumătate s-a oferit să-mi îngrijească grădina, copiii, mașina. Ca să mă răsplătească pentru că îi respectam pe ei și modul lor de viață. Doar că n-aveam niciuna din toate astea.

Însă, de departe, cea mai frumoasă experiență cu țiganii și încă cea mai valoroasă experiență profesională a mea este alta. Tot în anul acela trebuia să fac recensământul copiilor din sat, căci urma să am clasa întâi. Și-am plecat într-o zi călduță de primăvară (care semăna cumva cu cea a vizitei mele în șatră) în sat. Am rugat unul dintre băieți să meargă cu mine și să-mi arate casele unde erau copii. În prima parte a satului, unde erau casele românilor, lucrurile au mers repede, am făcut o listă, gata. Când am intrat pe ulița țigănească… S-a întâmplat ca la una din porți să fie ceva oameni care stăteau de vorbă. Și care l-au întrebat pe băiat, Mihai îl chema, ce facem. Ce a urmat… Kusturica ar fi fost invidios cu siguranță! M-am trezit înconjurată de un alai de fuste colorate și bani sclipind în păr și mulți copii, din care unul, gol pușcă, trăgea după el cu-o sfoară un purcel care guița. Procesiunea s-a oprit în fața unei case modeste. Acolo ajunși, mi-au spus (în română de data asta), că trebuie să cer aprobarea bulibașei ca să meargă copiii la școală. Am fost poftită în curte. În jurul unei mese, mai mulți bărbați. Le-am explicat cine sunt și că vreau să vină copiii la școală. Că e bine pentru ei să învețe. Că voi avea grijă de ei, de sufletele și de mințile lor. Cel mai în vârstă dintre bărbați, cu un chip senin, dar aspru și care imi părea cumplit de cunoscut (fără să-mi dau seama cum și de unde), fără să spună nimic, a făcut un semn către una din femei. Femeia a luat-o la goană. Apoi s-a spălat pe mâini, încet, chirugical aproape, în fața mea. A spălat apoi insistent o ceașcă de cafea, un ibric, o linguriță. Și abia după aceea mi-a făcut cea mai bună cafea (pe cărbuni încinși) pe care am băut-o în viața mea. Abia după ce am terminat cafeaua, bătrănul mi-a vorbit. Despre ei și viața lor de țigani nomazi, căldărari. Despre munca lor grea, dar pe care o iubeau nespus. Despre reguli și tradiții. Și, brusc, mi-am amintit. Bătrânul care vorbea, cu ochii strălucind a viață, era bulibașa cu care bunicul împărțise pipa. I-am spus asta. I-au strălucit ochii și mai tare, ascultându-mi povestea din copilărie. Și, pentru prima oară în istoria comunității lor, în toamna următoare, și-au trimis FETELE la școală. Una dintre ele a absolvit Conservatorul. Alta este profesoară. Una este medic.

P.S. Am folosit termenul „țigani” și nu „rromi”, pentru că așa mi-au spus ei. Nu le plăcea invenția asta, n-avea nicio legătură cu ei. Erau țigani și erau mândri de asta.

Comentariul Nadiei Baloteanu la articolul Cum am învățat să simt sau atunci când așchia vrea să sară departe de trunchi



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Azi, acum, îți faci timp!

Cami

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,570 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro