Eros şi Thanatos cu Damien Hirst

Claudia Moscovici

30 November 2011

Damien Hirst este, probabil, cel mai controversat artist de succes al momentului, dacă judecăm succesul în funcție de câtă atenție primește din partea criticii și cât de mult reușește să vândă după asta. Fondator al organizației avangardiste “Young British Artists” și considerat unul dintre cei mai bogați artiști în viață din Marea Britanie, Hirts a concentrat atenția presei, atât în mod pozitiv, cât și negativ. Elita critică și artistică îl consideră unul dintre cei mai inovativi artiști neo-conceptuali ai timpurilor noastre, o onoare cu adverărat destul de mare, dat fiind că arta conceptuală a dominat cea de-a doua parte a secolului XX și continuă să fie destul de populară în ochii criticii până astăzi.

Filosoful și criticul Arthur Danto explică, în cea mai mare parte a operei sale, avântul artei conceptuale. Eroii săi artistici sunt Marcel Duchamp și Andy Warhol, care, fără îndoială, au contribuit în modul cel mai grăitor la devenirea artei către ceea ce este ea astăzi: estetică în ideile critice și reflexive pe care le ridică, mai degrabă decât în modul în care reprezintă obiectele. Pisoarul lui Duchamp și cutiile Brillo ale lui Warhol, spune Danto, nu sunt artistice în materialitatea lor. Nu există nimic intrinsec în aceste obiecte care să le facă diferite de banalele obiecte de uz casnic. Calitățile lor estetice, sugerează Danto, constau în felul în care aceste obiecte ne fac să chestionăm, într-un mod nou și provocator, natura și existența artei. Fără îndoială, tradiția platonică milenară a înțelegerii artei drept un fel de mimetism sau imitare a realității s-a sfârșit o dată cu aceste instalții de obiecte pop art. De asemenea s-a sfârșit și la fel de vechea tradiție inițiată grandios de Platon și resuscitată de romantism, care definea arta drept o forță specială, aproape demonică, care inspiră pentru crearea unor obiecte frumoase. În sfârșit, dar nu în cele din urmă, citindu-l pe Danto avem impresia că noțiunea de creativitate și originalitate – apărată de scriitorul francez Emile Zola în pledoaria sa pentru Manet – a fost împinsă la extrem de Duchamp, Warhol sau, mai recent, de însuși Hirst.

Mare parte din arta lui Damien Hirst evocă explicit conceptul (și realitatea) morții. Cea mai recentă lucrare faimoasă, “The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living” (Imposibilitatea fizică a morții în mintea celui care trăiește) prezintă un rechin uriaș într-un acvariu. Rechinul este real, păstrat in formalehidă. Lucrarea a fost creată în 1991, cumpărată de Charles Saatchi și apoi oferită înapoi artistului în 2006, când originalul începuse să putrezească. Lucrările controversate ale lui Hirst includ animale moarte și disecate, o vacă și o oaie de asemenea conservate în formol (“Away from the Flock”). Favoritul meu este “In and Out of Love”, făcut din fluturi frumoși și delicați, a căror frumusețe este conservată prin moarte în artă. Cei care sunt familiarizați cu lumea artelor știu deja totul despre Hirst, așa că am prezentat lucrurile în rezumat. Mi-ar plăcea să examinez arta lui Hirst în termenii rolului său cultural, ca și în termenii complementarității sale cu mișcarea culturală contemporană postromanticism.com, pe care am fondat-o în 2002. Voi analiza pentru început impactul puternic al artei lui Hirst în arta contemporană, apoi modul izbitor în care conceptualizează moartea, ceea ce mă conduce în explorarea continuității temei Eros și Thanatos: dorință și forță de viață, reprezentate în mișcarea mea artistică, versus moarte și mortalitate în arta conceptuală a lui Hirst.

1. Universul producțiilor culturale și al valorilor șocante. Deși simpatizez cu cei pentru care rolul artei conceptuale este acela de a provoca gânduri și idei care să schimbe standardele legate de ceea ce este sau nu artă, am tendința de a aborda fenomenul ceva mai pragmatic, bazându-mă pe lucrările unor sociologi cum ar fi Pierre Bourdieu (“The Field of Cultural Production and Distinction: A social Critique of The Judgement of Taste”). Cred că arta este ceea ce decretează că este artă “lumea producțiilor culturale”, și anume criticii de artă, artiștii, patronii, școlile de artă, profesorii de artă și curatorii. Arta considerată de valoare de aceste forumuri culturale – adică nu numai cea care se vinde cel mai scump, ci și cea care atrage mai mult atenția criticii (chiar dacă nu întotdeauna în mod pozitiv) – este definită de un anumit context. Ar putea să pară, într-o oarecare măsură, o definiție relativă, deși lucrurile n-ar trebui să stea așa: dacă suntem de accord cu faptul că artiștii, critica etc propun standarde estetice valide, care pot fi apărate, atunci putem judeca arta în funcție de acestea. Lucrările lui Hirst au avut, probabil, cel mai mare impact în istoria recentă a artei, în condițiile în care arta conceptuală domină scena, focalizează atenția criticii și ocupă muzeele de artă contemporană. (Desigur, în alte analize spuneam că arta conceptuală nu ar trebui să domine muzeele, în timp ce curatorii sau criticii ar trebui să fie mai deschiși către stiluri diferite de artă, inclusiv cele tradiționale, inspirate din romantism sau realism, care sunt foarte populare în galerii și pentru publc).

Lucrările lui Hirst nu sunt originale în sensul tradițional kantian al al inimitabilului. De fapt, artistul chiar și-a imitat propria operă, plasând un al doilea rechin în formol în momentul în care primul a început să se descompună. Lucrarea sa este, însă, originală – în sensul de a provoca stupoare culturală și a fi primul sau măcar printre primii – în felul în care face o anumită declarație, cu un anumit impact. Acest simț al originalității nu este detașat de valoarea de șoc – un termen pe care mulți (inclusiv eu) l-au folosit pentru a evalua arta postmodernă. Cu cât mintea mea s-a deschis către toate tipurile de artă, cu atât am devenit mai puțin critică și mai pozitivă în relație cu acest concept de valoare de șoc. De fapt, am ajuns la concluzia că valoarea de șoc este chiar foarte necesară pentru a ține arta vie în spațiul cultural, în condițiile în care arta riscă să devină din ce în ce mai irelevantă cultural.

Atenția publicului este tot mai mult atrasă de ultimele intrigi ale familiei Kardashian, de ultimele trenduri în modă sau la pantofi, de cele mai simpatice poșete, ultimele despărțiri și scandaluri de la Hollywood, de cele mai suculente scandaluri sexuale din lumea politică și – să nu uităm – de nunțile regale. În acest context, nu numai arta, dar și politica riscă să treacă într-o zonă marginală. Așa cum poate vă amintiți dintr-un trecut nu tocmai îndepărtat, orice ziar important obișnuia să aibă corespondenți în străinătate. Acum asistăm la un fel de proliferare a editorilor din zona de divertisment, a blogurilor care au înlocuit, în mare parte, corespondenții străini. În Statele Unite, știrile internaționale se referă, din păcate, aproape exclusiv la politica externă a Americii. Trebuie să săpăm destul de adânc, ca americani, pentru a afla ce se întâmplă în restul lumii, povești care să nu se refere la profilurile celebrităților, la războaiele pe care le-am startat, la scandalurile politice sau la dezastrele naturale. Dacă politica internațională a devenit mai puțin relevantă când vine vorba de vânzarea ziarelor decât noul inel de logodnă al lui Kim Kardashian, vă imaginați că lumea artei a rămas încă și mai mult în urmă. Numărul editorilor de divertisment și al blogurilor tematice este în creștere, în timp ce numărul criticilor respectabili de artă este în scădere. De altfel, arta și cărțile de critică au fost înghițite de rubrica generală “Arts and Entertainment” (Arte și Divertisment), care, în cea mai mare parte, se concentrează pe cele mai bine vândute filme sau cărți. În acest context, dacă artiștii nu crează ceva foarte “entertaining”, șocant sau provocator pentru a atrage atenția criticilor de “art and entertainment” și, mult mai important, a publicului în general, lumea artei ar putea să se estompeze în contextul cultural general, ca o iederă timidă.

Artiști ca Damien Hirst oferă obiecte estetice atât de provocatoare încât, fie că îți place sau nu această formă de artă, sau chiar dacă pui în discuție dacă este “artistică” sau nu, aceste lucrări plasează arta din nou în centrul discuției publice, adică exact unde îi este locul. Așa cum spunea George Bernard Shaw, “fără artă, cruzimea realității ar face lumea insuportabilă”.

2. De la Eros la Thanatos. Postromantismul și arta lui Damien Hirst. Judecând propriile sale standarde estetice, apreciez felul în care arta neconceptuală a  lui Damien Hirst ne face să ne gândim la continuitatea între dragoste și moarte, între Eros și Thanatos. Din multe puncte de vedere, operele sale sunt opusul sau complementarul mișcării artistice căreia îi sunt co-fondator, alături de Leonardo Pereznieto, postromanticism.com. Postromantismul subliniază importanța frumuseții, senzualității și a pasiunii în arta reprezentațională contemporană. Originală și pe muchie, arta postromantică menține similitudinea cu obiectul artistic – în pictură, fotografie, sculptură. Noțiunea de caracter verosimil nu este tocmai standardul după care să judecăm arta lui Damien Hirst. Acesta expune adesea chiar obiectul real: oaia reală, rechinul real, fluturii reali, așa cum și Warhol a expus niște cutii Brillo reale, iar Duchamp – un pisoar adevărat. Arta postromantică vorbește despre importanța dorinței, a iubirii, a pasiunii în viața umană. Opera lui Hirst arată natura efemeră a emoțiilor. Ele reprezintă o întrupare literală a mortalității, subliniind natura efemeră a vieții biologice însăși.

Postromantismul și arta conceptuală a lui Hirst pot părea, din această cauză, simetric opuse și, dintr-un anumit punct de vedere, chiar sunt. Dar fiecare studiu antropologic și psihologic major a descris aceste opoziții ca fiind conectate. Freud a discutat legătura dintre dragoste și moarte în cartea “Beyond the Pleasure Principe”, forța vieții (Eros, dorință, sexualitate) și forța morții (sau Thanatos – un termen pe care l-a făcut popular Paul Federn). Considerând forțele vieții și forțele morții ca un flux de energie, psihanaliștii consideră dorința drept o disipare a energiei, în care fiecare orgasm echivalează cu o moarte mai mică. Antropologii subliniază legătura dintre dragoste și moarte privind dorința în contextul sacrificiului uman.

Cea mai bună carte pe care am citit-o pe această temă esteErotismul”, de Georges Bataille. Pentru Bataille, dragostea reprezintă căutarea lipsită de speranță a continuității pierdute. Este fără de speranță, pentru că uniunea pe care o obținem prin sex și dragoste este efemeră. După unirea prin sex, ne întoarcem încă o dată la starea de individual, de solitudine, de a fi noi înșine. Se spune că suntem singuri în suferință și în moarte. În esență, spune Bataille, domeniul erotismului este domeniul violenței și violării. Cel mai violent lucru pe care-l experimentăm este moartea, care ne încearcă cu obsesia stăruitoare a durabilității existenței noastre discontinue”. Pasiunea postromantică, așa cum este ea exprimată de artiștii asociați cu postromanticism.com, este o celebrare a dorinței, a respectului, a dragostei și obsesiei, atâta vreme cât aceste emoții puternice și profunde pot dura. Această artă celebrează trecerea și transformarea tradițiilor artistice – mișcarea romantică, neoclasicismul și art nouveau – pentru vremea contemporană.

Arta lui Hirst ne provoacă să ne gândim la fațetele reverse ale dragostei și dorinței. Cât de repede se pot disipa, cât de întâmplătoare sau de condiționate sunt emoțiile umane, cât de greșit ne poziționăm uneori față de obiectul dorințelor noastre, cât de repede se poate transforma idealizarea în devalorizare a obiectului pentru care simțim dragoste (sau dorință). Chiar și atunci când dragostea durează, din păcate, viețile noastre nu fac la fel. Pericolul reprezentat de rechinul său sau mortalitatea înfățișată de animalele sale disecate este, dincolo de toate, propria noastră mortalitate și pericolul pe care l-am putea reprezenta unul pentru celălalt. Pentru a sublinia importanța complementarității între postromantism și arta neoconceptuală a lui Hirst, mi-ar plăcea să fac apel la încă o figură culturală: Mikhail Bakhtin, faimosul critic formalist din Rusia. Bakhtin spune că arta și literatura sunt, mai degrabă, cronotrope și nu doar diacronice. Prin asta a vrut să spună că mișcările artistice și literare nu se întâmplă pur și simplu într-o secvență de timp lineară, urmându-și una alteia, așa cum s-a considerat de multe ori în istoria artei și literaturii.

Noile mișcări artistice merg adesea înapoi în timp pentru a găsi inspirație în curente mult mai vechi, așa cum neo-clasicismul a găsit inspirația în arta romană sau greacă, iar romantismul – în arta medievală. Relația dintre postromantism și arta neoconceptuală a lui Hirst este similară: fiecare își găsește inspirația în mișcări mai vechi. Oricum, fiecare sfârșește prin a se descrie în termenii iubirii și morții, într-un fel analog cu ceea ce mișcările romantice și simboliste au făcut cu secole în urmă. Postromantismul ia multe din tradiția romantică, în timp ce arta lui Hirst are ecouri în obsesiile simboliste (cu moarte, declin, inconștient, temeri – care împing granițele artei). Cred că tensiunea și complementaritatea dintre aceste două mișcări artistice contemporane este incitantă și necesară. Dincolo de toate, o viață umană trebuie să adune atât aprecierea și celebrarea dragostei și a frumuseții, dar și resemnarea și simțul ironic în fața efemerului și a lipsei noastre de semnificație la nivel cosmic. Totul depinde, ca în tabloul iluzionist al femeii tinere și bătrâne totodată (de mai sus), de perspectivă.

Articolul scris de Claudia Moscovici a fost postat şi pe site-ul fanilor cântăreţei Lady Gaga.

Traducere şi adaptare – Diana Evantia Barca.

Citiţi şi

Sexul după divorț

Divorțul ca fapt divers

Femeia și publicitatea sălbatică

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,203 views

Your tuppence

  1. Intoxicarea: celebritatea artistică şi personalitatea magnetică | Catchy / 15 March 2012 23:57

    […] vremurile noastre, cred că Damien Hirst este artistul care reuşeşte să atragă cel mai mult publicul, nu numai prin intermediul artei […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Bogdan / 6 January 2012 23:06

    “Nu există nimic intrinsec în aceste obiecte care să le facă diferite de banalele obiecte de uz casnic”, tocmai invers sta treaba, nu exista nimic extrinsec, vizual anume (fiind obiecte indiscernabile), prin care sa poata fi diferentiate, diferentierea constant in actualitate, context si teoria artei din spatele acestora.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Claudia Moscovici / 4 December 2011 0:20

    Mirela, iti multumesc pentru comentariu. Imi pare bine ca ti-a placut articolul.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Mirela Baron / 3 December 2011 18:07

    Frumoasa incursiune in critica de arta .Multumesc 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro