Depărtarea mea de acum face ca acele cuvinte și simțăminte ce îmi izbesc buzele pe interior să rămână exact așa, niște note ce nu vor fi glăsuite niciodată. Și totuși, în chinul lor, tot reușesc să iasă la suprafață prin vârfurile degetelor mele care se izbesc de tastatura neagră în speranța că, într-un fel, vor ajunge la tine. Nu, nu vreau să-ți mai vorbesc, ți-am spus prea multe și niciunul dintre noi n-a înțeles nimic. Lasă aceest monolog să fie suma tăcerii noastre și nu-l citi niciodată.
Întreba Florian Pittiș, acu’ ceva ani: „Ești fericită? Văd că porți inel...” Știu că nu ești, nu acum, dar eu de-asta am plecat mâncând pământul, pentru că știam că nu pot fi eu acela ce te fericește. Mi-am izbit destinul de asfalt și am lăsat tot. Am plecat ca tu să fii fericită. Sunt totuși acolo în fiecare secundă în care mă uiți și ăsta este lucrul care mă fascinează. Și să fiu lângă tine acolo, cum eram în vremurile bune, și să urlu disperat, nu am conștiința că ai simți atât de intens monologul pe care acum îl scriu. Eu doar statuez ceea ce tu bine știi, doar izbesc în analele istoriei un monolog ce va rămâne necitit, pentru că asta e menirea lui.
Respirăm separat – tu – aerul de București, poluat amețitor de vibrații străine, eu – întors în patul meu de peste munți, în bătrânul și atât de frumosul Ardeal. Nu, nu e nevoie să-și spun că-ți aud respirația în fiecare secundă pentru că tu o știi. Pielea ta n-o va cunoaște nimeni, pentru că nimeni nu are senzația pe care eu din mine parc-am desprins-o. N-am uitat niciodată să spun “îmi pare rău” și tu știi asta, la fel de bine cum ai știut tot timpul că buzele mele tremurânde caută însetate cicatricile tale, fiindu-le unic antidot. Ne găsim în lumi atât de îndepărtate și te simt mai aproape ca oricând. Dar nici cuvintele, nici glasurile, nu ni se vor mai intersecta, pentru că așa a fost să fie. Nu-mi cere, însă, imposibilul! Nu-mi cere să nu monologhez ori de câte ori voi simți nevoia. Eterul e prea mare pentru a nu asculta și ceea ce eu am de spus.
Te întreb fără să caut răspunsul: ce să fac atunci când mă sufoc împrăștiat și cu gându-mi doar la brațele tale cuprinzându-mă? Lume dragă, am în juru-mi și primesc îmbrățișări care mă împietresc. Sunt granit, rămân rece și împietrit căutând acele două brațe în care m-am pierdut. Te caut încă în nisipul demult șters de pe degetele mele ce păstrează și acum versurile recitate pe plaja pustie. Marea rămâne, noi dispărem. Rememorez drogat oprirea de pe autostradă, când am vrut doar să te sărut în ploaia torențială, cu melodia aia pe fundal. Îți văd privirea amețită de vinul alb și de gustul scoicilor afrodisiace de care erai atât de încântată, la apus de soare, în boemul Balcic, privirea terifiată de dinaintea finalului… Văd silueta ta pierdută în casa lui Kafka și pe mine căutându-te, speriat că te pierdusem. N-am mai încercat niciodată rețeta aia de ceapă provensală, din dimineața în care te-am văzut cât de mult ți-a displăcut. Știu că un picnic boem în trei, cu aia mică, în Delta Văcărești nu e atât de fascinant ca o plimbare pe Tamisa, dar ceapa aia din care mușcai cu atâta poftă probabil îți va gâdila aievea papilele mult timp.
N-ai fost niciodată a mea. Ai existat doar în ceea ce am proictat despre tine și ai ținut mult să-mi colorezi proiecția, să-mi spui că-i așa cum aș vrea să fie… Ne-a despărțit pustiul tău despre tine și credința că oamenii sunt falși. Nu timpul scurs între nașterea ta și nașterea mea ne-a izolat (și erau niște ani buni), și nu, nici ăilalți handicapați emoționali ai tăi, ci lipsa de conștiință a ceea ce ești… În prostia mea, cred că omul trebuie să se asume ca suma tuturor experiențelor și trăirilor sale, pentru că, dacă nu o face, devine prada propriei iluzii despre sine, și uite-așa se pierde în timp, neidentificat cu sine însuși.
N-o să te mai găsesc niciodată, pentru că, la fel ca de fiecare dată, îți vei apropria un corp străin cu iluzia că ești fericită. Și vei fi, dar eu voi locui în tine, în urmele lăsate de alții și în atomii care-ți compun ființa, pentru că o să știi mereu cât de bine ne-am mulat în scurta noastră existență.
Fii bună și învață-mă să fiu!
Citiţi şi
Reacție la Macarena (Erika Isac)
Povestea finalului. Pentru că și acesta are meritele lui
Edith Piaf și Jean Cocteau – o uimitoare intersecție de vieți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
