Ești iubire!

Monica Liche

31 October 2013

Asta mi-a spus nepoțelul meu, aflat undeva în jurul vârstei de doi ani și jumătate la acea vreme. Și nu pentru că deținea vreun adevăr metafizic despre mine și nici pentru că și-ar fi dorit să mă măgulească. La vârsta asta copiii sunt liberi, nu sunt constrânși de reguli existențiale, nici măcar nu știu că ele există. Vasian mi-a spus asta din simplul motiv că îl țineam în brațe și mă jucam cu el. Iubirea pentru el însemna o îmbrățișare și un zâmbet.

Trecem, adeseori, prin viață, cu rețineri și jenă pentru orice moment de intimitate normală cu un alt om. Tot mai des, îmbrățișările ni se par acte de agresiune, deși ele sunt, de cele mai multe ori, manifestări normale ale umanului din noi. Suntem suflete care îmbrățișează suflete. Și, da, o îmbrățișare înseamnă iubire, dar vorbim de acea iubire simplă, curată, care chiar ne îmbrățișează spiritele. Este simplu, dar…

Dacă am deschide ochii, am învăța multe de la copiii noștri. Îi vedem oriunde, fie că ne plimbăm în parc, fie că suntem pe stradă ori în mall. Sunt peste tot. Și bine că sunt! Creatorul nostru ne oferă mereu șansa de a ne salva din ghearele frustrărilor, din lanțurile obișnuințelor și din sclavia lecțiilor de viață mult prea adulte și mult prea complicate pe care ni le-am însușit. Auzim de mici un cuvânt ce se repetă de atât de multe ori încât ne devine răspuns primordial în toate: nu! Toți fugim de el în copilărie și prea puțini dintre noi scapă de ceea ce el reprezintă. Apoi, după însușirea lui, îl vom repeta întruna, uitând de libertatea de dinaintea lui. Ne încătușăm singuri în negarea de sine. Copilul nu face asta. La început, el fuge, aleargă precum un mânz sălbatic și liber în căutarea adevărurilor proprii. Încorsetarea lui în adevărurile societății se petrece mai târziu. Dar, până când acel moment capătă valoare existențială, el ne învață pe noi tot ce știe. Pentru că asta fac micuții noștri. Ne arată simplitatea lucrurilor și ne transmit că normalitatea unui gest ne poate salva din grajdurile fricilor personale.

Mă aflam într-un parc, îmi plimbam gândurile pe aleile înverzite, lasându-mă pradă miresmei primilor tei înfloriți. Mai fac asta, uneori, mai ales când se face coadă de probleme și complicații în propriul cap. M-am hotărât să ocup un loc pe o bancă aflată în apropierea unui loc de joacă pentru copii. Este cea mai bună terapie pentru orice grijă sau durere. Copiii fac uneori lucruri care te vor surprinde cu un zâmbet larg pe față. Pe o altă bancă discutau doi îndrăgostiți. Era o discuție aprinsă sau, în fine, fusese, pentru că amândoi au tăcut brusc. O fetiță îi privea mirată. Nu avea mai mult de 3 ani. Cei doi au privit-o surprinși de curiozitatea ei. În acel moment, copila a luat mâna fetei și a așezat-o peste cea a băiatului. Pe fețele lor au inflorit zâmbete, ușor stânjenite, și asta pentru că nu mai știau cum să stea supărați unul pe celălalt. Fetița a zbughit-o la joacă sub ochii pierduți în lacrimi de mulțumire mută ai celor doi. Este un gest pe care cei mici îl tot fac, așa, ca într-o joacă. Dar, în timp ce ei se încăpățânează să ne arate că asta este calea simplă, cea care nu ne lasă să rătăcim pe drumuri înfundate de orgoliu și care ne face să nu pierdem secundele de atingere și iubire, noi ne facem că nu pricepem. Și zău dacă înțeleg de ce facem asta. Oare nu ne-am săturat să ne trăim darul de clipe cu puls, în tristețe și însingurare? Nu-i tare greu să îți pierzi învârtoșarea în atingerea persoanelor dragi. Și nu dau cu opinca inteligenței în nimeni ori dacă fac așa, atunci în mine dau, iar și iar, până voi uita de pudibonderii și alte minunății din cele presărate de orgoliu, prin cele colțuri de minte ce au uitat să-și mai deschidă ferestrele către suflet.

Dacă îi urmărești cu atenție pe copii, vei vedea că ei fac lucruri pe care noi nu am îndrăzni să le facem nici măcar cu mintea și vor spune lucruri pe care și tu ai vrea să le spui. Ei și-au rezervat dreptul de a fi simpli și direcți. De a spune ce văd și de a face ce simt. Că nu ne-or fi toate posibile și la îndemână, înțeleg. Dar multe le putem face. Totul e să vrem. Și este și simplu. Și avem de la cine să învățăm.

Copilul știe ce-i iubirea, știe să o arate și, culmea, o va face de fiecare dată. Fără rezerve, fără să-ți ceară înapoi. Și îți va arăta lumea prin ochii lui. Te va întreba mereu ce este un lucru sau altul, dar asta doar ca să poată comunica cu tine, ca să îți explice în limbajul pe care tu îl cunoști cât de simplu este să trăiești frumos. El știe că poate ajunge la tine, doar să vrei. Întrebarea este: ești gata să-l cunoști pe copilul din tine?

Citiţi şi

Iubirea e atunci când…

La naiba cu iubirile imposibile!

Căutări…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
761 views

Your tuppence

  1. Îmblânzitorul de greieri – Featured, Yes or No | Catchy / 25 December 2013 10:34

    […] orientează încă după modelul vechi, al adultului care trebuie să-l învețe și să-l educe pe copil, iar aceasta explică în mare măsură revolta tot mai frecventă a adolescenților și […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Copilul, fără scut sau mijlocire | Catchy / 3 November 2013 8:41

    […] nesemnate pe care le adopţi când devii părinte, cea mai disperată este, de departe, tunarea copilului înspre responsabilităţi şi dezvoltare multilateral […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Copilărie şi nimic altceva | Catchy / 1 November 2013 13:18

    […] Farago pe de rost pe la vreo patru ani, or, asta e atipic. (Visul era erotic). Să vorbim despre copiii tipici. Care nu simt, care sînt, vorba cuiva, nişte greşeli care trebuie […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro