Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Cătălina Hetel

24 March 2017

hetel 2Dacă familia este celula de bază a societăţii, atunci ne bazăm pe o celulă bolnavă, tristă, plină de restentimente, furie şi frustrări. Durerea şi furia sunt acolo în fundul paharului de vin pe care îl bem la nuntă şi ies la suprafaţă în ritualurile cu care ne chinuim în marea zi a căsătoriei, parcă ne-am spune reciproc: „suferă, dragă, suferă, fă ce trebuie, că începând de azi, aşa o să fie viaţa ta”. Ne căsătorim azi, dar ne-am promis cândva, demult, cu mâinile la urechi ca să nu-i mai auzim ţipând şi aruncându-şi vorbe grele pe ăia mari şi căsătoriţi legal, că noi nu vom fi ca ei şi ca vom pleca din cuplu a doua zi după ce ne-am fi certat la fel. Ne trezeam în copilărie după cearta părinţilor, cu sufletul greu, dar îi găseam pe ei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, senini, ca şi cum cuvintele de aseară făceau parte din altă poveste. N-am ştiut niciodată unde să așezăm cu adevărat acel noroi ce se sedimenta puţin câte puţin în noi.

Ana a întrebat-o pe mama, odată, de ce nu se desparte de tata dacă îl urăşte atât, încât să îi spună vorbe grele, iar ea a răspuns zâmbind: „o să crești şi o să afli cum e viaţa”.

După ani, Ana se privea în oglindă şi nu reuşea să iubească imaginea de acolo. O imagine gri şi îmbătrânită, căsătorită, la casa ei, în sufragerie cu cel care îi este soţ, jumătate legală. Nu înţelegea ce simte pentru el, dincolo de o răceală şi un nor de greaţă.

ai plecat

Ana fusese un copil cuminte şi furios, cu o furie reţinută şi niciodată pusă în cuvinte. Era furioasă pe mama şi pe cele 13 avorturi ale ei, 13 plecări de acasă, 13 seri în care simţea tensiunea din aer şi singurătatea, seri când se juca în linişte, simţind că nu are voie să întrebe ceea ce ştia deja. 13 seri în care îl privea pe tata care citea ziarul liniştit în bucătărie. Era furioasă pe cei 13 fraţi pe care putea să îi aibă şi pe mama, femeie blândă şi bleagă, care nu a reuşit nici să se ferească de atacurile sculate ale lui tata nici să-şi asume creșterea copiilor rezultaţi.

I-a spus de mult mamei cu furie că ea n-o sa stea niciodată cu fundul în sus de câte ori vrea un bărbat, însă mama i-a răspuns zâmbind din nou că, evident, ea încă nu ştia cum e viaţa.

Azi ştie cum e viaţa, dar nu mai poate sta măritată. Îl urăşte pe bărbatul de lângă ea. L-a iubit cândva, dar acum îl urăşte şi îl dispreţuieşte cu toată ura şi dispreţul adunate din copilărie.

Îl vede stând şi îl aseamănă cu tata, pe care îl durea în cot. Atât ținea minte: durerea lui din cot şi că nu îşi vedea decât propriul interes. Nu i-a păsat de nimic. Problemele le rezolva mama. El n-avea timp şi nici dorinţă. Avea viaţa lui, prietenii lui şi, între timp, reuşea să îi facă mamei copii. Şi mama stătea.

Într-o seară de Crăciun, a fugit cu mama de acasă. Mama o ţinea strâns de mână şi o ferea de loviturile tatei. Sau se ferea ea însăşi de lovituri, nu mai ţinea minte. Mama plângea şi îl ruga pe tata să o lase în pace, iar tata striga: „eşti soţia mea şi vei face ce îţi spun eu”. Atunci, pe drum, îşi amintea că era frig şi că îi îngheţasera picioarele. Mama plângea. Era întuneric şi treceau pe lână case cu lumini aprinse. Se întreba cum petreceau oamenii dinăuntrul caselor. Cât erau de fericiţi. Au ajuns la bunica. I-a primit rece. Bunicii erau la televizor, cu lumina stinsă. Parcă la ei nu era Crăciunul, ci o zi ca oricare alta. O casă tristă şi gri de bătrâni plictisiţi de viaţa lor comună. Bunica părea supărată şi cumva, printre cuvinte puţine, îi spunea mamei cam ce i-a spus şi tata: „Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs? În noaptea de Crăciun, ai înnebunit? Ce cauţi aici?” Mama lăsase capul în pământ. „E bărbatul tău”.

Bunicul stătea în scaunul lui şi se uita la un program tâmpit la televizorul alb negru. Se cânta muzică populară. Nu a schiţat niciun gest cum că i-ar păsa sau că ar fi auzit ceva. S-au aşezat. Mama i-a scos paltonul. Parcă i se făcuse foame, dar nu  a întrebat nimeni dacă vrea ceva să mănânce. Era Crăciunul.

Nu s-au dezbrăcat nici Ana şi nici mama. S-au întins într-un pat şi au adormit.

A doua zi s-au întors acasă. Tata dormea. Mama a dezbrăcat-o pe Ana şi a început să adune prin casă. Nimic nu se întâmplase.

Ana şi-a jurat că niciodată nu va suporta un Crăciun la fel. Atât de greu a fost acel niciodată, încât mereu simţea că poartă de sărbători un bolovan în suflet. Orice gest al soţului o făcea să îl alunge din viaţa ei. Nu îl iubea. A fost îndrăgostită de el ca şi de mulţi alţii, dar traiul împreună, dulceaţa, siguranţa şi certitudinea căsătoriei îi dădeau o stare de greaţă, o stare de rău fizic ce venea împreună cu orice apropiere sau cerinţă.

Căsătoria înseamnă compromis, spun înţelepţii. Doar că ea deja ducea cu ea un compromis de generaţii. Un compromis printre cuvinte nespuse şi o durere ca un bolovan uriaş.

Pe Cătălina o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Fără net, viața e pustiu…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
34,790 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro