Eu mi-am bătut joc, iar ea nu e proastă

Erika Bloj

3 September 2017

ERIKA– continuare de aici

Astăzi, în timp ce mă spălam pe dinți, m-am privit cu adevărat în oglindă. M-am uitat în ochii mei timp de un minut și mi-au dat lacrimile. Omul acesta, ce stă aici în fața mea și își spală dinții cu o periuță de dinți electrică, e un străin, nu sunt eu. Un om cu o față obosită, cu cearcăne, cu părul răsfirat în toate direcțiile, cu o barbă nearanjată, cu ochii șterși, fără luciu, aproape fără viață. Cine e? Eu nu așa îmi amintesc de mine. Acum e deja după-masă, stau la birou și privesc lumina cum se duce să aprindă întunericul, ștergând cu falduri de voal auriu peretele, apoi fereastra, pierzându-se undeva pe după clădirile din apropiere. Cu coada ochiului mă zăresc în ecranul laptopului, același om străin cu ochii goi. Ce rost am? Ce am de făcut? De ce nu sunt liniștit?

Dimineața a fost la fel de amară precum cafeaua, cu priviri pline de ură din partea Sofiei, cu tăișul rece al ignoranței și cu reproșul tăcut prin care îmi dădea de înțeles că nu a mai rămas nimic între noi. Aș fi putut să o iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni, aș fi putut să mă mulțumesc, să trăiesc doar pentru zâmbetul ei de dimineață, dar nu, eu mi-am bătut joc, iar ea nu e proastă. Nu am discutat serios nici măcar o singură dată, mai mult de ce vopsea să cumpărăm pentru camera de oaspeți și cum să redecorăm sufrageria, nimic. Între timp, eu am trăit la fel ca înainte de a ne căsători, iar ei părea că nu-i pasă.

În dimineața aceasta plângea. Îi curgeau cele mai amare lacrimi, pe care încerca să le ascundă, ștergându-le cu dosul palmei. Am privit-o mult. E o femeie frumoasă, nu de o frumusețe răpitoare, dar cuminte, cu trăsături ce par să se potrivească perfect cu chipul ei. Își iubește căminul, adoră să aibă grijă ca totul să fie în perfectă stare de curățenie și confort, își iubește mama, îi face toate mofturile și se sacrifică pentru ea și cam atât. Nu sunt sigur că mă iubește și pe mine, deși uneori, după câte o partidă de sex, aș putea zice că mă adoră. Lipsește ceva, ceva esențial în căsnicia noastră. Lipsește pasiunea, focul, puterea aceea mistuitoare pe care o are iubirea când pulsează în cele mai mici ungherele ale ființei. Lipsește frica de a o pierde sau de a mă pierde. Pentru asta am nevoie de Zelda, de focul ei, de vitalitatea ei, de bucuria ei fără margini. De sărutul ei, de gesturile ei sincere, de pacea ei. Ea nu îmi cere nimic, dar uneori îmi oferă totul. Nesiguranța în care plutim mă hrănește, poate nu o mai văd niciodată, sau poate mâine dau peste ea. Tot buchetul acesta de emoții e combustibilul de care motorul meu de viață are nevoie. și totuși nu e corect, nu fac lucrurile corect. O umbră șterge colțul mesei înghițind bucăți din lucrurile aflate pe ea, foi, tastatură, cești, o ramă în care ar trebui să am o poză cu Sofia, dar e doar hârtia de decor pusă în fiecare ramă foto, cu doi străini ce zâmbesc fericiți, ținându-se de mână. Până și lucrul acesta mă întristează, ce caută doi străini pe biroul meu? Nu am fost în stare nici măcar să pun o poză cu o persoană care m-ar lua în brațe atunci când simt că în mine totul se destramă. Mă simt ca naiba, ca un pește ce își soarbe ultima picătură de apă pe un țărm pustiu, privind cu ochii triști de pește, în soare, așteptând să moară. Lumea e țărmul meu eșuat, și nici măcar soare nu mai am, așa că nu-mi rămâne decât să mor singur și neconsolat.

barbat plangand

Dintr-odată, ușa se trântește de perete și Jorj își face obișnuita intrare scenică.

– No, poftim, acum stai ca prostul pe întuneric? Ce se întâmplă cu tine? Nu mergi acasă? E târziu. Își rodea unghia de la inelar, scuipând bucăți de cuticulă pe jos. Așa bou cum e, îmi e deosebit de drag în momentul acesta. Aș vrea să-l îmbrățișez, să-i spun că îmi pare rău că i-am furat viagra și am f*tut-o pe bunoaca aia la care vrăjea el în facultate, dar îl iubesc, așa că nu i-am spus. A aprins lumina, a tras jaluzelele, a băut ultima gură de cafea din cana mea, s-a urcat cu jumate de fund pe colțul biroului și mă privea, ca mama când făceam ceva rău.

– Hai, măi, c*aie, ce-i cu moaca asta de basculantă înfundată? Care-i problema, mă, de ți-au murit toate oile așa, deodată?

– Jorj, ia-mă-n brațe, știi că te iubesc, man? Am nevoie de o îmbrățișare, te rog, ia-mă-n brațe. Nu mi-e bine!

Deja simțeam cum îmi dau lacrimile și mi se așază un nod în gât ca o gălușcă nefiartă din zeama soacră-mii. Jorj a sărit de pe birou, s-a dat doi pași mai în spate, și-a pus fața aia de preot la o paradă gay, și a dat să iasă din birou. După doi pași s-a întors, încă deosebit de mirat, s-a uita la mine și m-a întrebat dacă nu am nevoie de o curvă.

– Știi, am un site, găsești niște bunoace din Moldova de peste Prut, țuchi, frate. Alea fac și șpargat și podul de sus și țucara cu dublu tuluz și tirbușon, tot ce vrei. Odată una mi-a mâncat ciomoloiu, serios, l-a înghițit nu știu cum, ca pe o coadă de mătură și apoi a făcut cumva de l-a pus la loc. Sunt, ce mai, first class. Merită toți banii. Vezi stele verzi, te fac alea Batman și Zorro, și chiar Chuck Norris pentru niște parai. Hai, îți fac eu cinste. M-a plătit aseară Dorica cu vârf și îndesat. Îl priveam cum se caută în buzunar, scoate portofelul, banii, o carte de vizită și dă să sune.

– Măi, Jorj, stai, stai, pune telefonul jos. Tu nu vezi măi, că sunt terminat, frânt și înfrânt, înecat în propria-mi existență, sufocat de mine, mă, de tot ceea ce simt și ce aș vrea să simt și nu mai simt. Nu mai pot. Vreau să mor sau să fug, să mă extrag din tot, să nu sufere nimeni, să nu mai sufăr nici eu, să urc sihastru pe un vârf de munte și să termin cu toate. Ce rost au? Toate astea? Uite, birou, contracte, hârtii, femei, băutură, ce rost au? De ce alergăm toată ziua, după ce alergăm??? M-am săturat mă, înțelegi? Nu mai vreau craci și p*zde și amor de o noapte, vreau ceva important, un țel, un scop, o direcție.

Eram nervos, roșu, îmi ardeau fălcile, îmi strângeam pumnii de simțeam cum unghiile îmi intră în carne lăsând șanțuri dureroase ca niște lame de cuțit înroșit în foc. Inima îmi bătea tare și o simțeam în gât, stomacul îmi era cât un purice, strâns în jurul amărelii din fiere, totul exploda în mine ca un vulcan ce dă să erupă cu lava fierbinte de îndoieli, de dezamăgiri, de minciună. Viață-i asta?? Zi-mi, viață-i? Am urlat de Jorj s-a speriat, a rămas cu telefonul într-o mână și cu cartea de vizită în alta, și-a bulbucat ochii ca un broscoi, gura îi era căscată, semn că a vrut să zică ceva, dar țipătul meu i-a înghițit glasul, când bate cineva în ușă. Două bătăi mici, ca două aripi de lebădă.

– Deranjez? Pot să intru? Îmi cer scuze, nu era nimeni pe hol.

În ușă, soarele. Pentru o fracțiune de secundă, am mijit ochii, nu-mi venea să cred. Zelda. În carne și oase, la mine la birou. Zelda toată. Cu tatuajele ei, cu șuvița ei, cu geaca ei de piele și bocancii ei, cu sânii ei.

– Aaa, domnișoara Duval, haideți, poftiți, la fix ați venit! Jorj pe post de titirez se învârtea să caute un scaun, făcându-i semn să se așeze, agitându-se ca un spumant, gesticulând, turuind, că ce bine, că poate îl calmați, că e nervos, că e depresiv, că nu vrea să mănânce, pe asta a scos-o din top, că nu-i adevărat, am mâncat macaroane cu varză făcute de soacră-mea, că e schimbat, poate are lipsă de magneziu…

– Ce p*la mea tot îndrugi, mă, acolo? Ce lipsă de magneziu, mă?

Am vrut eu să zic, dar a ieșit un mieunat scurt și gâtuit ca o dâră de muștar dintr-un hot-dog crăcănat. Am zis ceva de genul: miuc. Maxim posibil. În rest simțeam că Universul mă f*te pe toate părțile. Eram transpirat ca un cal de curse, un ochi mi se bătea de celălalt, saliva mi-a secat ca puțul din curtea lui Ghiță după seceta din ’86, și nu mai înțelegeam nimica. Zelda zâmbea calmă, mă privea afectuos, dădea din cap, semn că-l aude pe Jorj, își lingea buzele ca pe niște fragi ce așteaptă să fie savurați, respira, lăsând pieptul să-și danseze sânii mici, dar perfecți, clipea ușor, mișcându-și pleoapele ca pe două evantaie neobosite… femeia-spectacol. Mă gândeam în timp ce m-am ridicat și cu un braț ușor pe umărul lui Jorj, îl conduceam încet spre ușă.

– Să-ți iei, mă, niște magneziu mâine, serios, Dorica mi-a zis… dar am închis ușa, lăsându-l vorbind singur pe hol.

Întorcându-mă în birou, m-a cuprins panica. Ce mă fac cu femeia asta? E soarele, o privesc în timp ce mor? O iubesc? O poftesc? Îmi leg existența de un singur zâmbet de-al ei? Până să găsesc răspunsuri, m-am trezit în genunchi, nu știu cum am ajuns în postura asta, i-am luat mâinile, i le-am sărutat, mi-am șters o lacrimă cu podul palmei ei micuțe, am privit-o în ochi și am rostit ceea ce nu credeam că voi mai rosti vreodată:

– Zelda, te iubesc! Nu pot continua fără tine! Nu vreau să mai pierd nicio clipă fără tine, divorțez. Vrei să fii soția mea?

Biroul se învârtea cu mine, cred că aveam tensiunea extrem de mare că simțeam că nu mai am aer, că mă lasă puterile și leșin acolo la picioarele ei. Ea mi-a luat capul în mâini, și-a băgat nasul în părul meu, m-a sărutat pe frunte, m-a privit în ochi, secunde întregi care mie mi s-au părut bucăți de istorie, ani, secole, apoi a zis ceva ce a rezonat în mine ca și cum s-ar fi căscat pământul chiar acolo sub mine și m-ar fi înghițit cea mai neagră gaură posibilă:

– Am venit să te anunț că plec definitiv din țară! Am vrut să-ți spun personal.

Am reușit doar să-mi adun puterile, să o întreb „când?”

– Săptămâna viitoare, plec la o reprezentanță artistică, în Londra. Împreună cu Maurice, am câștigat un proiect la ambasada britanică. Nu mă mai întorc. Proiectul e pe trei ani, dar apoi vreau să plec în State. Doar așa pot.

– Zelda!

Cuvintele nu mai aveau rost, am înțeles că nu o pot face să se răzgândească, hotărârea a fost luată. Ziua asta nu se putea termina altfel. Am rămas îmbrățișați cred că ore întregi, am amorțit, am plâns, am înghețat de frig, apoi am privit-o cum iese pe ușă cu o mare bucată din sufletul meu atârnându-i ca o aripă de înger. Am rămas singur. Singur. Lumea s-a golit de oameni, de sentimente, de soare, de lumină, de tot. Pământul a crăpat pe alocuri, vegetația s-a uscat, apele au secat. Doar un gri imens cât vezi cu ochii, apoi, undeva mic, mic, un trup gol și gârbovit, ghemuit ca un fetus nenăscut, EU.

N-am crezut că se mai face vreodată dimineață după noaptea cea mai neagră din viața mea. Dar s-a făcut! Soarelui nu-i pasă de umbra mea și nu obosește să răsară, acoperind cu razele-i calde toată drama lumii. Era răcoare, hoinăream pe străzi, priveam oamenii mici cum se mișcă, frunzele cum se unduiesc pe crengi, aerul cum prinde culoare, forfota. Mi-am ridicat ochii, am privit fix în miezul Soarelui și în loc să mor, am șoptit un MULȚUMESC!

S-a mai făcut o dată dimineață, încă o dată…

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Abia de aici începe viaţa ta…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,312 views

Your tuppence

  1. Viața mea fără Zelda – Read me | Catchy / 11 September 2017 9:45

    […] – continuare de aici – […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro