Eu, sălbăticiunea, mă topisem într-o secundă

Catchy

22 June 2015

De ceva timp renunțasem. Greșisem de atâtea ori. Mă mințisem prea mult, și nu mai voiam asta. Am înțeles, în sfârșit că nu începi o relație pentru că ești singur, ci pentru că îți e drag omul din fața ta. Și în fața mea nu era nimeni. Mi se pusese mie pata că, de va fi să apară, trebuie să mă lovească. Să mă privească și să mi se taie respirația. Și cum asta nu se întâmpla, am schimbat placa. Sunt un om al extremelor, așa că, de fiecare dată când un bărbat mă privea ori ar fi vrut să îmi adreseze vreun cuvânt, mai mai că mârâiam pentru a-l alunga.

Știam că nu e bine. Dar nu știam altă cale pentru a evita suferința lor ori a mea. Mă transformasem într-o sălbatică. Ieșeam mai mult singură. Mă așezam la o terasă, cu o carte în mână și stăteam ore întregi acolo, până uitam de mine. În fiecare seară topeam câteva pahare cu vin, ca să pot dormi. Voiam să fentez cumva singurătatea. Dar nu mă dădeam bătută. Niciun compromis. Ori e cum vreau eu, ori nu e deloc.

Nu mai mergeam la petreceri ori în cluburi demult. De fiecare dată când mă lua valul și începeam să aștept să apară, mă trăgeam de cozi, îmi dădeam două palme și mai turnam un pahar cu vin. Să revin naibii cu picioarele pe pământ. Credeam, dar nu voiam să mai aștept.

Ce frumos se așază lucrurile atunci când le lăsăm să își vadă singure de treabă și nu intervenim în niciun fel! Și cum se îndeplinesc visurile când nu renunți la ele, orice s-ar întâmpla și nu te abați de la calea ta!

Eram fericiți ca niște zei

Era luni. Mă sună prietena mea cea mai bună, isterică. De fericire. Doamne ajută: ”Gata. În sfârșit m-a cerut. Peste o lună facem nunta”. Și închide. Mă bucur pentru ea de parcă m-aș fi bucurat pentru mine. Apoi realizez. O lună! Nu mai fusesem la o petrecere de vreo doi ani. Nu mai aveam nicio ținută potrivită. Și eu nu port orice. Și o asemenea ocazie. Vai de capul meu! Ce mă fac și ce mă fac? Deja știam că în magazinele din oraș nu voi găsi nimic care să mă satisfacă. Eu port numai haine care spun povești. Trebuie să aibă un je ne sais qoi, care să îmi intre la inimă și să îmi dau seama că viața mea este mult mai săracă fără acea piesă vestimentară. Așa că încep să caut pe internet. Cu chiu cu vai, după câteva săptămâni, dau peste un site. El era! Am simțit de cum l-am văzut. Mi-am ales o rochie, bineînțeles, cea care mă aștepta cuminte să dau peste ea și să o iau acasă.

998305_927208560651457_2045793548227264964_n

Cu toată rușinea, trebuie să vă spun că în seara nunții eram ravisantă. M-am uitat în oglindă și m-am îndrăgostit de mine. Ajung la restaurant, intru și îl văd. Mă vede. Mă privește. În ochi. Fix. Îmi tremură inima. Îmi urcă stomacul în gât. Îmi tremură genunchii. Stau în loc pentru că nu mă pot mișca. Se ridică. Se îndreaptă înspre mine. Dragii mei, în viața mea nu văzusem un bărbat… nu frumos, că nu e frumos… ci șarmant, charismatic. L-aș fi iubit acolo, pe loc. Eu, sălbăticiunea, mă topisem într-o fracțiune de secundă. A ajuns în fața mea. Mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o: ”Nu mă mai recunoști? E adevărat, au trecut atâția ani de când am plecat din țară și nu ne-am mai văzut. Dar eu te-aș fi recunoscut dintr-o mie. Parcă nici nu au trecut anii peste tine. Ești la fel de frumoasă ca la 20 de ani. Ce mult mă bucur să te revăd, în sfârșit”. Era Andrei, fratele miresei. Andrei, prietenul meu din adolescență. Andrei, căruia îi cunoșteam sufletul ca pe al meu. Andrei, care nu se căsătorise, nu avea o relație și tocmai ce se îndrăgostea de mine.

Ceea ce a urmat, e ușor de ghicit. Toată noaptea am dansat și am povestit. Eram fericiți ca niște zei. Râdeam, chiar și dacă nu aveam motiv, ne atingeam mâinile și ne priveam în ochi, fericiți.

A trecut mai bine de un an de atunci. Rochia e în dulap. Nu am mai scos-o de acolo, pentru că mi-am comandat altele pentru toate petrecerile la care am mers cu Andrei. El s-a întors definitiv în țară. Locuim împreună și ne iubim tot mai mult, pe zi ce trece. Suntem fericiți. Avem probleme, da. Dar ne iubim. Așa că nu avem, de fapt, probleme. Și uite așa, am așteptat eu un bărbat care deja exista în viața mea. A trebuit doar să se facă ceasul potrivit. Iar eu, în adâncul sufletului, am crezut mereu. Nu am renunțat niciun moment la visul meu. Nu sunt norocoasă. Sunt visătoare. Atâta tot. Pare simplu? Chiar e!



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Nu mai pot

Scuză-mă că ai fost un pamflet și nu te-am tratat ca atare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,921 views

Your tuppence

  1. criss / 22 June 2015 19:50

    da! asta imi place sa mi se confirme ca se intampla 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro