Eu sunt Alfa și Omega

Mircea Ciungu

28 April 2014

Începutul și Sfârșitul. Ne naștem printr-o tragere la sorți și murim într-o zi ca oricare alta, mulțumiți sau nu, obosiți sau nu, agățați sau nu de o mână, de un regret sau de o izbăvire. Ne place sau nu, înainte de a fi o poveste, suntem parte dintr-o statistică. Cei mai orgolioși dintre noi avem iluzia alegerii. Sau poate chiar alegem, dar orice alegere am face, are în ea sămânța hazardului. Cât anume și ce se află sub controlul nostru? Un cheag de sânge? O celulă a cărei mitoză o ia razna? O clipă de neatenție pe trecerea de pietoni? O furtună tropicală? Un iceberg? Un avion plin cu pasageri, încăput pe mâna unor bărboși care cred cu ardoare într-o viață de apoi, cu fecioare și pilaf de orez pe săturate? O privire încărcată de nostalgie și de dorință, într-un bar? O voce într-un telefon, care îți spune că Franța are nevoie de medici? Încercați să vă imaginați câte variabile încap în exemplele de mai sus. Pare absurdă dorința unui reazem, a unei certitudini care să explice inexplicabilul? Poate că marxiștii – mai există din ăștia? – ar putea să-mi demonstreze că există o necesitate care forțează întâmplarea. Că războiul din 1914 era inevitabil. Sau că Revoluția americană a fost o trebuință istorică. Un glonț rătăcit putea să-l ajungă pe Washington, sau o boală incurabilă pe Adams. Gavrilo Princip putea să-și rateze și el ținta la Sarajevo. Cert este că milioane de oameni s-au trezit dintr-o dată față în față cu destinul. Ceea ce ar fi trebuit să fie o necesitate istorică în mintea marxiștilor, s-a transformat într-o uriașă ruletă rusească. Oameni și gloanțe. De ce? Bunicul meu a supraviețuit războiului din ‘914. Ce legătură am eu cu asta? Voi să-mi spuneți!

Privesc dalele de piatră. Sunt de dinainte de Henric al IV lea și războaiele religioase. Imnul gregorian trece peste mine, prin mine. Orga dă gravitate acestor voci și urcă spre îmbinarea arcurilor gotice care susțin bolta bisericii. Ridic ochii spre tavan. Pereți spălăciți, într-un galben incert, nu ai ce să vezi. Nimic din îngerii cu fețe întunecate și limbile de foc de la Tismana sau de la Voroneț. Nimic înfricoșător, nimic ascuns căutărilor și privirilor noastre, păcătoșii. Biserica este ca o navă. La prova se află statuia Fecioarei și a Pruncului său. La pupa, orga care suflă vânt divin în aplombul enoriașilor, sporindu-le puterea și credința. Ca și pe la noi, majoritatea sunt femei. De toate vârstele. Biserica s-a clădit pe suferința unei femei, a unei mame. Și a rezistat veacurilor și păcătoșeniei tot datorită femeilor, mironosițele care umplu duminică de duminică băncile. Aici sunt scaune, chiar dacă se stă mai mult în picioare. Cei bolnavi, cei obosiți pot să stea jos. Credința nu trebuie să mai ceară sacrificiu, suferință. Azi, leii, fiarele din arenă, focul și crucea sunt în noi. Ca și viața asta, care ne întinde răbdarea și nerăbdarea până la limita necredinței.

Paste catolic Franța

Este dimineața de Paște în biserica medievală de pe malul Garonnei. La cumpăna nopții nu s-a ținut slujbă de înviere. Am stat acasă butonând între Pro Tv și B1, așteptând să auzim eliberatorul, izbăvitorul, Cristos a înviat! Ploaia de la Curtea de Argeș ne-a curs în suflet tristețe. Este primul Paște pe care îl petrecem departe de casa noastră, de fiica noastră, de părinții noștri, câți au mai rămas. Liliana a făcut tot ce era de făcut pentru a primi Paștele. Ouă roșii – a adus vopseaua din România – mângâiate cu ulei de măsline din sudul Franței și așezate în coș cu iarbă, ca acasă. Ceapă verde, brânză de capră din Auvergne, vin roșu de Medoc. Madame Maryse ne-a ajutat să facem casa lună, eu am tuns în sfârșit gazonul. Florile Lilianei au răsărit : azaleele, lalelele, forsițiile. Am ezitat dacă să cumpărăm miel. În final tradiția a fost mai puternică decât impulsul meu vegetarian. Lilianei nu-i place mielul.

Sunt trei preoți, părintele Guilhem și încă doi care îl ajută să săvârșească slujba. Cei doi sunt tineri, unul este negru, vorbește cu accent din insule, poate Martinica. Părintele Guilhem are peste 70 de ani. Aici preoții sunt la fel de puțini ca și medicii. Și fac naveta între parohii, slujind în patru, cinci biserici. Azi, aici, sunt sute de oameni care au venit să primească Vestea. Eu și Liliana.

Țin mâna domnului Louis de la încheietură. Măsor frecvența valului de sânge pe care inima domnului Louis îl trimite spre mâini. Pulsul. Stetoscopul meu primește bătăile slabe și neregulate ca un semnal morse de ajutor. Salvați sufletele nostre – S.O.S. “Cum vă simțiți, domnule Louis?” – îl întreb. „Ça va, docteur. Merge. Dacă rămâne așa, ce pot să spun? Că nu sunt mulțumit? Mi-e bine”.

Îl privesc. Are aproape nouăzeci de ani domnul Louis. Și o inimă care bate cu ultimele puteri. Mă privește. Nu mai are rost, doctore – citesc asta în privirea lui. O dată pe săptămână îmi fac vizita în spitalul-pensiune. Dar uneori telefoanele mă cheamă în urgență. Săptămâna asta domnul Louis a murit în Vinerea Mare. Ultima strângere de mână a avut în ea resemnarea în fața inevitabilului. „O să vă fie bine domnule Louis, veți vedea. Sunt aici, apoape”. Dar știu că nu este adevărat. Ce să-i spun? Ce poți să spui cuiva la 90 de ani? Ce vor oamenii să audă, când fiecare oră trăită în plus este un miracol și o agonie? Că va trăi mult și bine? Că va învia într-o zi? Că toată durerea asta a avut un rost? Ca de obicei, suma întrebărilor depășește suma răspunsurilor posibile. Viața nu este doar un alfabet între alfa și omega, ci și o algebră, în care partea stângă nu este niciodată egală cu partea dreaptă. Și fiecare necunoscută nu produce o soluție, ci o altă ecuație. Cât aș fi vrut să-mi țin tatăl de mână în ultima clipă. Am ajuns prea târziu.

Mirosul de tămâie se împrăștie în biserică. “Cred în unul Dumnezeu Tatăl…”. Crezul spus de părintele Guilhem și repetat de sutele de oameni mă readuce în prezent. Prezentul meu, alcătuit din sute de poze, unele îngălbenite de vreme, altele vii, ca imaginea ochilor domnului Louis, obosiți, resemnați. Încerc să bâigui si eu câteva cuvinte. Cred în Unul… cred în Unul… În ce cred? Nu am intrat niciodată într-o biserică în căutarea unui Dumnezeu. În schimb, am intrat ca să caut tăcerea, umbra, răgaz în fața încrâncenării și a grabei de afară. Și Dumnezeu mi-a vorbit prin rugăciunile șoptite de generațiile care au căutat, ca și mine, regăsirea într-o lume mai bună. Un zid al plângerii în care sunt ascunse milioane de bilețele cu rugi. Nevăzut. O memorie a zidurilor și a aerului stătut, cu iz de tămâie aprinsă.

La Sfânta Sofia am auzit rugile disperate, acoperite de țipetele celor călcați de caii spahiilor lui Mehmet Cuceritorul. La Voroneț am ascultat în schimb vântul doinit de pădurile din jur, pierdut în albastrul scorojit de atâta așteptare obosită. Fericiți cei de deasupra, vai celor căzuți! Dracii și focul veșnic care căznesc sufletelor rătăciților. Dar cine oare nu rătăcește drumul? Doar nenăscuții și cei care rămâne locului, fără curaj, trăind în poveștile altora.

„Mircea, nu pot să rămân pe drumuri acum, am credit pentru casă, copilul. Te rog mai dă-mi o șansă”. Femeia din fața mea plânge. Am invitat-o la masă ca să-i spun că trebuie să o concediez. Mă simt mizerabil. Am angajat-o cu câteva luni în urmă. Apoi totul a mers prost. Dă-o afară, Doc, nu poți să te pretinzi manager dacă nu ai puterea să și concediezi. Nu mă pretind nimic. Îmi era mai bine înainte, când eram doar un medic printre atâția alții, un Robinson Crusoe în Munții Poiana Ruscă sau în Vale. În Valea în care mi-am botezat copilul. În Valea în care ne-a cununat popa Negreanu pe mine și pe Liliana. Călcăm pe alții, pe un drum atât de îngust că nu ai cum să pășești alături.

Părintele Guilhem negociază astăzi ceva ce știința mea medicală, știe că nu poate fi posibil, decât printr-un miracol, care nu poate fi demonstrat prin nici o lege fizică. Pentru mine miracolul ia forma cortizonului, a antibioticelor, a tomografului și a hormonilor de sinteză. Dar în fața morții nu pot promite nimic. Mă simt gol și inutil.

Era o dimineață de iarnă la Lunca Cernii. Am asistat o naștere în condiții care ar putea aminti de o iesle. Cu complicații și manevre de manual de obstetrică. Mă gândesc și azi că în orice moment ceva se putea transforma într-o tragedie. Cât au fost mâinile mele și cât altceva, nu știu, poate un big bang din care trebuia să răsară un suflet de om. Acela a fost un început la care mi-a fost dat să asist. Ieri a fost sfârșitul domnului Louis, la care am asistat, neputincios. Sunt aproape treizeci de ani între aceste două întâmplări. Atunci nu m-aș fi dus la biserică ca să-mi caut reazemul. Astăzi însă, când știu cât de relativ este totul între Alfa și Omega, nu pot decât să sper că părintele Guilhem are dreptate. Că în fumul tămâiei arse, ceva a însuflețit pâinea și vinul, ceva atât de puternic încât să poată să-mi ușureze conștiința.

Aleluia! Aleluia! Glasul părintelui Guilhem este ferm ca al unuia care știe. Faceți asta, faceți aia, iată mormântul gol și Mântuitorul care s-a arătat apostolilor. Duceți-vă între lupi și vorbiți-le despre iubire. Umiliți-vă fără teamă, căci veți fi ridicați deasupra celor care vă umilesc. Nu vă fie teamă de drum sau de întunericul nopții, căci credința vă va călăuzi. Nopțile de la Lunca Cernii, nopțile din motelul de lângă Toulouse, nopțile la volanul mașinii, noaptea în care a murit tata.

Père Guilhem ne cere să ne reconciliem cu aproapele nostru. Văd oamenii întorcîndu-se unii spre alții, dându-și mâinile. Sunt la marginea rândului. Lângă mine, în dreapta, este Liliana. Îi întind mâna. Ne înăbușim cu greu râsul. Apoi dăm mâna cu cei din jur. Nu-i cunosc. Par oameni simpli, într-o biserică catolică, adunați de aceași limbă, aceași credință, același mod de viață. Aș vrea să mă potrivesc cu toate astea, dar mă simt atât de diferit!

Este prima slujbă de Paști la care asist. La Timișoara mergeam din când în când la biserică în noaptea Învierii. Nu auzeam nimic, nu vedeam decât o mare de oameni sau de umbrele, după cum era vremea, dar ceva mă chema acolo. Lumânarea pe care o aduceam aprinsă până acasă, ca pe un trofeu. Ouăle vopsite. Mirosul de cozonaci.

S-a lăsat liniștea. Părintele Guilhem își ține brațele ridicate. Fumul de tămâie arsă îl învăluie. Oamenii și-au plecat capetele. Unii au închis ochii. Sunt singurul care privește . Mă aștept să văd ceva, o lumină, un semn. Bucățica de pâine care așteaptă miracolul întrupării, pocalul de aur, în care vinul de Languedoc așteaptă sângele Domnului. Al Omului Isus. Este miracolul absolut, care ne aduce aminte să prețuim carnea și sângele din care am fost făcuți. Trupul care cunoaște în aceași măsură durerea și extazul. Iubirea și părăsirea. Cunoașterea și neîncrederea. Mă trezesc spunînd în gând Tatăl Nostru. Care ești în ceruri… Ai grijă de sufletul tătălui meu. Și ai grijă de fiica mea, nu o pune la încercare. Încercă-mă oricât pe mine în locul ei! Un val de misticism mă cuprinde, ca o revoltă. Aș vrea un semn, vai mie, Toma necredinciosul. Pentru că vreau să cred. Vreau să pot vedea viața în simplitatea ei, fără toate explicațiile astea despre enzime, hormoni, mediatori chimici. Dragostea în esența ei divină și nu o întâmplare banală, provocată de feromoni sau dopamină. Dragostea ca trebuință sufletească și nu ca o senzație biologică provocată de bogata vascularizație a unei entități anatomice numită clitoris. Cât de mult imi doresc să văd îngerii, între atâtea abcese și puroaie, între atâta suferință și moarte.

Aleluia! Miracolul s-a săvârșit. Lumea cântă. Picătura de apă pe care părintele Guilhem mi-a aruncat-o din vârful snopului de busuioc, îmi alunecă pe frunte. Cu un an în urmă, în preziua plecării spre Franța, m-am dus la mânăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca. Ferește-mă, Doamne, de furtună și de tâlhari! Întinde-mi drumul și plouă-mi ogorul! Aprinde-mi soarele și răcorește-l cu vântul dinspre miază-zi, că iată, a venit vremea să o iau spre Apus. Nu a fost să fie în anii ’90, când m-am întors din Germania. Nu a fost să fie trei ani mai târziu, când am câștigat la loteria vizelor pentru Statele Unite. Mă, zicea părintele Boca, tu nu ești pregătit. Mie sau altora, ce contează. Dar acum a venit timpul. Acum sunt pregătit.

Cei trei preoți trec printre oameni împărțind hostia, pâinea transformată cu câteva clipe mai devreme în simbolul speranței într-o a doua șansă. Speranța că cineva va învinge moartea pentru că, iată, a mai făcut-o. Mă alătur șirului de oameni și ajung în fața părintelui Guilhem. Sunt tensionat și emoționat. Ar fi trebuit să mă spovedesc pentru a primi împărtășania. Sunt pe cale să comit un sacrilegiu. Părintele Guilhem tresare. Am foarte tare impresia că știe. Se oprește o clipă. Mă privește în ochi. Mă privește în suflet. Mă aștept să mă apostrofeze, mai rău, să mă dea afară din biserică. Emoția mea este maximă. Apoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, îmi întinde ostia. Christ est ressuscité. Cristos a înviat! Ar trebui sa spun ceva. Il este ressuscité pour de vrai. Adevărat a înviat! Dar nu-mi găsesc cuvintele. Am un moment de disperată căutare. De panică. Apoi mă aud spunând “oui, je crois” – da, cred , întind mâinile și primesc mica bucată de pâine albă. Tensiunea a trecut. Îmi simt inima bătând ca un clopot.

Mă întorc la locul meu, banca din ultimul rând. Întâlnesc privirile câtorva dintre pacienți. Liliana mă urmează. Slujba s-a încheiat. Ieșim. Părintele Guilhem stă în ușa bisericii. Își salută enoriașii și le urează drum bun. “Noi suntem din România părinte. Suntem ortodocși, dar azi am regăsit bucuria sărbătorii Paștelui, aici în biserica voastră”. Mă privește surprins, apoi îmi strânge mîna cu căldură. „Mă bucur că ați venit astăzi. Cînd este Paștele la voi?”, mă întreabă. „Azi? Asta e foarte bine! Să sperăm că într-o zi, nu prea îndepărtată, vom sărbători Paștele împreună”. Lumea trece pe lângă noi, dar părintele și-a mutat tot interesul spre mine și spre Liliana. Dar azi am sărbătorit deja Paștele împreună, părinte, îmi zic în gând. Ce diferență este între noi? O poveste întâmplată prin anul 325 la Niceea? Dumnezeu este în biserica ta, așa cum este și la Voroneț. Poate mai puțin misterios, mai vesel, poate că nu are nici barbă… „Să mai veniți”, îmi spune père Guilhem. „Drum bun!”

Plecăm spre casă. Văd primii castani înfloriți. “Cristos a înviat Liliana!” „Adevărat a înviat, Mircea! Te iubesc!”.

A trebuit să ajungem în Franța ca să participăm la slujba de Paște. Ne așezăm la masă. Mirosul de miel răzbate din cuptor. Beau o gură de palincă de Banat. Ciocnim ouă. Mă urmărește imaginea brațelor ridicate ale părintelui Guilhem, învăluite în fumul de tămâie. Și mâinile mele strângând mâna domnului Louis. Începutul și sfârșitul. Alfa și Omega.



Citiţi şi

La 55 e bine, foarte bine

Datul din coate, și nu numai, este punctul tău forte

Cine știe, poate voi muri de dor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,006 views

Your tuppence

  1. Despre ură și remediile ei… muzicale (II) – Featured, Life Bites | Catchy / 2 May 2014 11:37

    […] mele, un prieten drag. Nu ne lăsa să ne descurcăm singuri cu atâtea întrebări. În povestea de Paște ne-ai lăsat în ceață. Păi știu și eu? Dați drumul muzicii în viața voastră și veți […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. oana radeanu / 29 April 2014 8:07

    Si din nou o scriitura a domnului doctor a rascolit tara din care imi sunt primenite cugetul si sufletul …

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro