Eutanasierea iubirii

Andi Valachi

3 March 2014

Andi ValachiDintotdeauna ne-am temut de moarte. Niciodată însă spaima de moarte n-a cunoscut formele patologice ale momentului prezent. Când trăiam cu umbra ei în cârcă, n-aveam altă soluție decât s-o acceptăm, s-o integrăm în firul normal al existenței. Femeile nășteau cinci copii, îngropau doi și apoi se concentrau pe cei rămași în viață. Nu rămâneau un deceniu privind în colțul tavanului, întrebându-se „De ce?”, aninate în tragismul incontestabil al evenimentului. După 65 de ani, oamenii mureau de bătrânețe, fără diagnostice complicate, care să insinueze c-ar exista alternativă. Un deces la locul de muncă nu punea în mișcare zeci de organisme guvernamentale, sute de întrebări și analize. Am progresat și, pas cu pas, am început să biruim moartea. Igiena, antibioticele și vaccinurile au redus moartea prin boală la toate vârstele. Tehnologia, regulamentele de muncă și progresele științifice au redus mortalitatea la locul de muncă. Serviciile de urgență, legislația și forțele de ordine au redus mortalitatea accidentală. Logica îmi spune c-ar trebui să ne simțim mai în siguranță, ușurați de faptul că trăim în cea mai sigură epocă a existenței noastre umane. Fenomenul observat este, însă, complet contrar: suntem mai speriați de moarte ca niciodată înainte. O ascundem, o ignorăm, o minimizăm de parcă a-i rosti numele echivalează cu a o chema. Devenim tot mai stângaci în prezența ei, chiar și sugerată. Până și poveștile clasice pentru copii sunt modificate pentru a fi eliberate de morala plină de tragism. În versiunile moderne ale Scufiței Roșii, lupul supraviețuiește, primind însă o lecție de viață. Vorbim despre cineva care a murit în termeni eufemistici – dacă măcar mai vorbim; de multe ori ne luptăm să evităm orice cuvânt despre deznodământ. Evităm să mai luăm copiii la înmormântări și, când animalul lor moare, îi mințim cu conștiința liberă, spunându-le că a fugit de acasă. În cărți, filme și artă rejectăm moartea adevărată, făcând însă loc morții caricaturizate, pastișate, cea din filmele de acțiune – unde oamenii mor frumos, poate doar cu o pată roșie pe cămașă, niciodată cu măruntaiele expuse. Pas cu pas, moartea devine Marea Necunoscută.

În aceste condiții, nu pot să mă mir de declarațiile unor adolescenți care – spun ei – au ucis pentru a afla ce anume este moartea. Nu este deloc atât de absurd cum ar putea părea unor generații aclimatizate, până într-un punct, cu moartea. Bunicul meu îmi vorbea cu naturalețe despre moarte, „e calea normală a lucrurilor”, mă lăsa să asist la sacrificarea găinilor și iepurilor – pe care-i „termina” cu iuțeală, fără chin. M-a ajutat să înțeleg încă de la o vârstă relativ mică ireversibilitatea morții și, o dată cu aceasta, m-a ajutat să înțeleg sacralitatea vieții. Oricât de înfuriat am fost vreodată pe cineva, „ar trebui ucis” nu mi-a venit în gură.

Acum, arta integrării morții în viața noastră e aproape pierdută. Cuvântul „eutanasie” îi provoacă omului mediu o negare instantanee, urmată de împotriviri cumplite. Chiar și când finalul este certificat ca fiind inevitabil, ne imaginăm că e nedrept să oprești respirația șuierătoare și chinurile, degradarea și, odată cu ea, imaginea pe care o lăsăm celor dragi. Cumva, cred eu, ne imaginăm că speranța noastră ar putea rescrie deznodământul, la fel cum un editor isteț a putut rescrie soarta lupului din Scufița Roșie. Și așa ceva nu se poate pentru că speranța nu este o armă suficientă pentru a ține piept realității reci. Finalul nu se adună într-un „happy end”, ci e doar o prelungire cutremurătoare a unei tragedii pline de chin.

La fel se întâmplă când iubirea e cea care trage să moară. Ar fi atât de simplu s-o ucidem, simplu ca și rostirea a trei sau patru cuvinte: „Nu te (mai) iubesc”. Ne vine însă greu să abordăm eutanasia ca un pas plin de milă. Rămânem tăcuți, prelungind suferința tocmai pentru că ne este silă că trebuie să provocăm suferință. Ca și în cazul în care corpul unui decedat nu este recuperat, speranța rămâne să se zbată între moarte și viață. Fără confirmarea declarației, fără înmormântarea cu sicriu deschis, inima celui îndrăgostit continuă încă să se zbată.

CristinaColours

Am văzut documentare în care cercetători și futurologi prezic, cu excitare diabolică, un viitor în care am eradicat moartea. Personal, o asemenea viziune îmi dă frisoane: suprapopulare, scaderea natalității, populația îmbătrânită blocată într-o competiție cu Matusalem. Moartea este necesară pentru a primeni locul pentru noua viață. Aidoma și în iubire, suferința este necesară pentru a curma suferința prelungită. Lăsând, dintr-o decență emoțională prost-înțeleasă, loc speranței, nu face nimănui nici un serviciu. Cel ce nu mai iubește dă dovadă de lașitate pierzându-se în cuvinte absurde, care nu se adună în sensuri: „Nu, te înșeli. Te iubesc și încă foarte mult. Dacă însă vrei să pleci, nu te voi reține pentru că… pentru că sunt o persoană minunată și îți doresc toată fericirea din lume.” Se roagă, în sinea lor, să nu fie siliți să administreze eutanasia, că le vei oferi calea ușoară de a scăpa, cea care nu-i va face să se simtă – absurd, fără fundament – că sunt monștri lipsiți de inimă.

Ne convingem că prelungirea este un act de caritate, un act creștinesc. Ca și în alte situații, putem să ne păcălim conștientul. În subconștient însă știm că nu avem în vedere decât propriul nostru bine. Ținerea în viață, dincolo de nivelul de demnitate, a cuiva despre care știm că va muri nu-i servește muribundului. Întreținerea jarului în cei pe care avem de gând să-i părăsim este un fenomen la fel de egoist care ne menajează doar pe noi înșine. Desigur, ne place să ne imaginăm că putem face omletă fără să spargem ouăle, că putem să mâncăm carne fără să sucim gâtul găinii. Adevărul este că e imposibil. Chiar de ar fi posibil, este imoral.

Nu este vina nimănui. Nici atunci când cineva are nevoie de eutanasie pentru a putea părăsi cu demnitate această viață, nici atunci când e nevoie de eutanasie emoțională pentru a elibera pe cineva, pentru a-l lăsa să moară și să renască. O mână de cuvinte, o singură injecție pot aduce moartea și, odată cu ea, renașterea. Este infinit mai uman decât să-i lași pe oameni târându-se prin viață cu oasele rupte, cu inima zdrobită.

Soluția rezidă în a ne dezbrăca, doar și pentru o clipă, de poezie. În acea clipă, înveșmântați cu mantia pragmatismului, am putea îmbrățișa moartea ca parte a vieții, am putea accepta terminarea iubirii ca parte a îndrăgostirii. Eutanasia n-ar mai părea, atunci, un act abominabil, ci unul de acceptare a celor ce ne-au fost ursite și asupra cărora nu avem alt control decât cel de final.



Citiţi şi

Curajul de a fi imperfecți si vulnerabili

La înmormântarea Mădălinei

Căprioara de alături

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,775 views

Your tuppence

  1. Cristina / 27 June 2014 15:52

    Imi permit sa vad spun, fara sa va jignesc sau sa va minimalizez articolul care mi-a placut, dar comentariile pe care le faceti sunt si mai bune si mai intelepte. De fapt, aveti i intelegere si intepciune a lucrurilor, faptelor, sentimentelor trairilor superioara. Felicitari ! Si foarte , foarte profund si analitic pentru un barbat – iara spun de data asta apasat, fara sa jignesc barbatii, doar ca ei nu au atata rabdare pentru analiza ,. nu ca nu ar observa si gandi lucrurile profund. Nuantati foarte mult si bine si corect ! Ar trebui sa scrieti mai mult si des despre dragoste, relatii, sentimente, foarte realist si fin o faceti ! Iri ati trait foarte multe, ori ati citit imens si ce trebuie !

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  2. Ralu / 12 March 2014 0:09

    Vaccinurile au redus moartea prin boală la toate vârstele? Mai documentati-va cu privire la acest aspect. Mai degraba au readus moartea prin boli la toate varstele!

    Thumb up 2 Thumb down 4
    Reply
    • Andi V. / 12 March 2014 13:53

      Doamna Ralu – desi imi place sa cred ca sunt o persoana toleranta, consider ca pareri ca ale dumneavoastra sunt un cancer pentru umanitate. Dupa un secol si mai bine de stiinta, oameni ca dumneavoastra raspandesc neincrederea in stiinta si in beneficiile ei. Eu sunt foarte documentat – din surse oficiale, din statistici – si nu din acei bolnavi mentali care il cred pe Andrew Wakefield. Despre acest escroc care a facuta atat rau omenirii, puteti citi o sinteza pe blogul meu: http://www.2link.ca/newblog/2014/01/21/gandirea-critica/
      Din nefericire, simt ca nu sunteti interesata in adevar ci in “parerea mea”.

      Thumb up 5 Thumb down 1
      Reply
  3. Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri? (W10, 2014) | refresh.ro / 10 March 2014 10:58

    […] Eutanasierea iubirii – catchy.ro300 shares 112 comments 1039 likes 2 tw. trackbacks 152 tw. followers […]

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Floriana / 5 March 2014 9:08

    Eutanasiere? si cu voia lui Dumnezeu cum ramane?

    Hot debate. What do you think? Thumb up 4 Thumb down 4
    Reply
    • uy / 5 March 2014 12:21

      se pare ca nu ai inteles nimic din articolul asta

      Thumb up 5 Thumb down 0
      Reply
    • Andi V. / 5 March 2014 13:14

      Nu vreau sa intru in polemica eutanasiei. Nu stiu care este voia lui Dumnezeu. Poate si pentru ca sunt agnostic si agnosticii nu prea sunt siguri de ceea ce stiu. Ce stiu este ca daca recunoastem “dreptul la viata” ca fiind sacru – nu mai executam, am interzis avorturile sub o anumita limita (la care definim “viata”) – si nu le permitem celorlalti sa decida in numele ideilor lor, nu vad de ce n-am recunoaste “dreptul la moarte” doar pentru ca lezeaza ideile celorlalti. Sunt atatea “drepturi” false admise acum in lume; “dreptul la moarte” mi se pare ceva benign. Chiar si daca este pacat si daca transgreseaza vointa lui Dumnezeu, este o problema intre cel ce a pacatuit si Dumnezeu. Nu este problema noastra care, sanatosi si in putere fiind, stim ce e mai bine pentru cel care e paralizat de la gat in jos de ani intregi sau care trece prin dureri insuportabile.

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply
  5. Victoria / 4 March 2014 9:30

    …Si cand duci in spate ani, ani multi sperand, crezand ca se schimba ceva… apoi constati ca ai asteptat degeaba, ai irosit timpul ambilor, pentru ca nu ai avut curajul de a spune ce simti, pana la urma, iar de ceva vreme spun ceea ce simt, vreau sa pun capat chinurilor, framantarilor, dar nu sunt crezuta sau nu vrea sa accepte…

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
    • Andi V. / 4 March 2014 13:51

      Ai dreptate, Victoria – nici cultura noastra si nici firea masculina nu este inclinata spre ascultare. Nici eu n-am ascultat anumite doleante ale fostei sotii. M-am blamat dar, reanalizand, am realizat ca as fi ascultat daca as fi realizat ce important este. De obicei mi le “servea” in fuga, printre randuri. Cu barbatii nu este bine sa fii subtila dupa cum, cred eu, nici comunicarea sub imperiul supararii (la cearta) nu e foarte efectiva. Cred ca daca mi-ar fi spus, intr-un moment de pace si relaxare: “Andi, vreau sa vorbesc ceva cu tine! E foarte important. Nu mai sunt fericita”… cred ca as fi ascultat si as fi facut ceva. Reprosurile (nici un discurs bazat pe “TU”) nu functioneaza pentru ca singurele persoane pe care le controlam suntem noi insine. Am mai observat ca ajuta sa subliniem ce anume putem noi insine putem face pentru relatie si sa cerem ajutor (pentru ca o relatie nu se repara de unul singur).
      Din nefericire, ai dreptate, stiu multe cazuri in care nimic nu ajuta si unul evita orice discutie serioasa: fie minimizeaza doleantele, fie amana, apoi amana inca si mai mult, doar-doar nu va mai fi nevoie sa repare ce este stricat. Continua sa o faca pana ce este mult prea tarziu.

      Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
      Reply
  6. Gabriel / 3 March 2014 23:10

    Ophelia, eu zic ca este o modalitate total nedelicata de a finaliza o relatie, lipsa asumarii raspunderii, lipsa respectului de sine, un caracter slab si o mare instabilitate emotionala. O persoana responsabila, cu un caracter frumos si onest, nu va termina o relatie printr-un mesaj( sms sau email). Bine ca ai scapat de asa o pacoste!

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
    • Ophelia / 5 March 2014 14:42

      Multumesc pentru ce mi-ai scris,ai dreptate bine ca am scapat de el ,dar sa stii ca imi este foarte greu sa trec mai departe.

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
      • Bianca / 5 March 2014 14:52

        Ophelia Crezi ca un individ care prefera sa comunice prin mesaje si nu este capabil sa te priveasca in ochi, merita suferinta ta? Eu cred ca nu! Zambeste si mergi mai departe! Viata este frumoasa si plina de oportunitati.

        Thumb up 3 Thumb down 0
        Reply
  7. Ophelia / 3 March 2014 20:31

    Dar cand cineva iti spune intr-un mesaj ,iarta-ma este numai vina mea ,trebuie sa dispar,ce este? Lasitate consider eu,voi ce credeti?

    Thumb up 1 Thumb down 2
    Reply
    • Maria / 4 March 2014 11:37

      Dacă am iubit cu adevărat, răspunsul ar trebui să fie: te iert și îți doresc să fii fericit. Nu te voi uita, a fost prea frumos.

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
      • Andi V. / 4 March 2014 12:34

        Candva, Maria, candva! Nu repede, nu imediat. Faza a 2a a iubirii este ura, amaraciunea, zbaterile si intrebarea, inutila, absurda, repetata la nesfarsit “de ce?”. Daca nu te doare cand cineva extrem de apropiat din viata ta a disparut si daca poti spune “Adio. Sa-ti fie bine.” inseamna ca nu mai era prea multa iubire de impartit. Desigur, ce spui este frumos si intelept dar iubirea nu are absolut nici o legatura cu intelepciunea si, uneori, din nefericire, nici macar cu frumosul.
        Dupa ce timpul le va vindeca pe toate – in lipsa unei amputari vindecatoare, a unei eutanasii curajoase – abia atunci vei gasi puterea de a spune “Sa-ti fie bine”.
        Asa a fost la mine si mi se pare ca asa este in natura umana: sa treaca prin ura si amaraciune atunci cand lucrurile nu sunt facute asa cum trebuie.

        Thumb up 4 Thumb down 0
        Reply
      • Ophelia / 5 March 2014 14:40

        Asa i-am raspuns si eu ,doar ca l-am rugat sa discutam totusi,ca mai greu aste sa nu stiu de ce ,decat daca imi spune chiar si o cruzime sau rautate,dar degeaba ca nu-mi raspunde.Asa ca deocamdata nu ma pot decide daca suferinta sau dezamagirea este mai mare.

        Thumb up 2 Thumb down 0
        Reply
  8. Maria / 3 March 2014 15:55

    Numai cine nu vrea, din egoism, comoditate, sau insensibilitate, NU acordă o șansă iubirii. Simpla schimbare a partenerului nu va aduce fericirea! Schimbarea trebuie să aibă loc la nivel intrinsec. Atât timp cât nu se fac eforturi de apropiere, de menținere a unei relații , calde, calme, în care există sprijin reciproc se va ajunge la …”NU te mai iubesc”. Dar și așa ”NU…” ar putea fi spus, și ar avea ”sens” după ce s-au parcurs mai multe etape/încercări de a, înțelege, ierta…

    Thumb up 6 Thumb down 1
    Reply
    • Gabriel / 3 March 2014 18:03

      Maria, fericirea nostra nu depinde de un partener sau de iubirea pe care o primim ci depinde in exclusivitate de noi si de capacitatea noastra de a ne respecta, iubi pe noi insine, evolua, interactiona cu persoane pozitive, de a descoperi placerile vietii. Sigur, iubirea trebuie de ocrotit si partenerul merita sanse, dar cateodata nici toate sansele din lume nu pot schimba un om sau intretine un sentiment. Iubirile se nasc si mor, iar noi trebuie sa acceptam asta cu seninatate si sa ne continuam drumul prin viata. Drumul este al nostru si numai al nostru!!

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
    • Andi V. / 3 March 2014 21:19

      Sunt de acord, Maria, ca epoca noastra care promoveaza consumul a dus la formarea “relatiilor de consum” si nimeni nu mai pare dispus sa investeasca nimic in a repara. Arunca si o iau de la capat si… merge ca si in cazul obiectelor (mi s-a intamplat sa schimb ceva vechi pe ceva nou, stralucitor… si mult mai nefiabil).
      Din nefericire, daca dragoste nu e, nimic nu e si nu poti repara ceva ce nu exista.

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply
  9. Bianca / 3 March 2014 15:44

    Iubirea moare oricum! Intr-un fel, lumea aceasta e creata pe principiul perisabilitatii si al transformarii, nimic nu tine o vesnicie, totul e sortit schimbarii, ca si noi de altfel.Realist vorbind acum, toate relatiile de iubire se termina in tragedie, mai devreme sau mai tarziu. Cred ca o parte importanta a dezvoltarii personale este sa invatam o data pentru totdeauna ca “oamenii nu detin oameni” si sa le redam partenerilor libertatea, chiar si sa aleaga pe altcineva la un moment dat. Trebuie sa fim constienti de faptul ca nu suntem parasiti pentru ca ne-a scazut valoarea, ci pentru ca iubirea a murit. E relativ usor sa ingropam iubiri mari, iubiri mici, iubiri pur si simplu, e putin mai greu sa le eutanasiem, dar este extrem de greu sa invatam sa pastram iubirea, sa o facem sa renasca, sa o inconjuram cu o mantie de protectie, sa-i pastram frumusetea si prospetimea. Dar traim in secolul reciclarii cand putem gasi iubiri pe toate drumurile, le traim cu pasiune iluzorie, le ingropam fara prea mult fast si mergem mai departe.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
  10. Elena / 3 March 2014 12:23

    O postare care mi-a mers la suflet. Chiar mă gândeam cum să pun punct unei relaţii care agonizează de ceva vreme. Mi-ai dat un sfat şi cuvintele cheie “NU te mai iubesc!”. Greu de spus, dar benefic!

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
    • Andi V. / 3 March 2014 21:25

      Ma bucur, Elena, ca a ajutat – la nivel practic – pe cineva. Nu am fost deloc original. Candva ma plangeam de relatiile care treneaza, care nici nu traiesc si nici nu mor. Persoana cu care vorbeam m-a intrebat “Ai incercat sa spui cinstit – Nu te mai iubesc?”. Oul lui Column, nodul gordian – era prea simplu ca sa-mi fi trecut prin cap. Atunci am realizat ce mult m-ar fi ajutat, in alte cazuri, daca partenera mi-ar fi spus clar aceste cuvinte. Cand suntem indragostiti ne agatam de orice fir de speranta, oricat de firav ar fi, luam un gest de simpatie drept iubire, un cuvant prietenesc drept dragoste.

      Thumb up 6 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro