Există femei ca A.

Ioana Duda

8 May 2015

Ioana DudaVoia să facă duș. Toată ziua alergaserăm suflet în suflet prin orașul nădușit și, în sfârșit, sufocat de căldură. ”Ce salopetă frumoasă ai”, i-am spus, fericită de frumusețea ei. ”Ți-o dau ție. Să îmi dai doar ceva în care să mă schimb, ca să pot pleca”. Era atât de entuziasmată de cadoul pe care urma să îl facă, încât uitase că ea poartă XS și eu aproape M. I-am amintit eu, pragmatic, aproape rece, așa cum ea nu fusese. Pentru că îmi e teamă că nu prea mai știu altfel. ”Cum ajung la Craiova mă duc și îți iau și ție una”, să încăpățâna să mă vrea bucuroasă.

M-a îngenuncheat cu iubirea și bunătatea ei. M-a strivit sub ele, iar eu am plâns. În hohote. Probabil doream să mă golesc de pragmatism, realism, scuturi și incapacitatea de-a primi. Pur și simplu nu mai știu cum. Pentru că asta ar însemna să îmi deschid sufletul și să îl las să primească. Și asta nu prea îmi convine.

Dar, pe nesimțite, A. m-a reînvățat să primesc. Mi-a adus trei tablouri. Delicate. Cu flori. Am închis ochii și le-am sărutat. ”Hai, să mergem. Avem treabă azi”, i-am spus scuturându-mă de amintirea celei care am fost. Și am plecat. Gând în gând și suflet în suflet. Fără să o simt, exista lângă mine. Așa e A. Este, fără a te apăsa în vreun fel. E pur și simplu acolo. Și nu simți nicio obligație de a vorbi, a întreține conversația, a face anumite gesturi. Ești și tu lângă ea, de parcă ai fi cu tine.

klimt-portrait-of-adele-bloch-bauer

A făcut duș A. Voia un elastic să își prindă părul și nu aveam niciuna dintre noi. A găsit soluția. Întotdeauna găsește cea mai bună soluție pentru că merge după instinct. Și nu dă greș. Așa că și-a prins părul cu hârtie igienică. A făcut și fundă. Parcă avea diademă în păr. Pentru că A. își poate pune hârtie igienică în păr, se poate îmbrăca numai de la second hand, iar tu să ai impresia că ești în fața unei creaturi miraculoase, care ți-a ieșit în cale pentru a te face să crezi din nou în minuni și povești. O privești vrăjit și uiți să mai respiri. Uiți voluntar. Pentru că îți e teamă să nu o sperii, iar ea să se întoarcă în stratosfera lumii ei. Doar a ei. Pentru că ea nu face parte din a noastră.

O poți privi ore în șir și îți poate povesti în detaliu ce a mai făcut în lunile de când nu v-ați văzut și, cumva, tot ai impresia că îți scapă printre degete. Nu o poți avea nici când ți se dăruiește toată. O privești în ochii albaștri senin de iunie și te întrebi ce lumi se ascund acolo, în străfunduri pentru că  le auzi cum vuiesc și se învolburează. Așa, difuz. De departe. Dintr-o altă lume despre care nu știi cu siguranță că există, dar o simți.

E fragilă și slăbuță A. Are gesturi de felină sălbatică, aparent speriată, dar pe care nu o poți prinde, chiar de îi pui laț în jurul gâtului. Până la urmă o vei lăsa să plece, că prea-i frumoasă liberă și necunoscută. Stă în fața mea, la masă. Bem bere și ne privim. Ea cu seninul ei, eu cu marea mea învolburată și tăcută. Din ce în ce mai tăcută. Are piele albă. Curată și limpede. Parcă, demult, îmi simțeam și eu pielea așa. Dar tot e bine că pot să văd în felul ăsta pielea lui A.

E strălucitoare și caldă, atunci când își dă voie să respire. Pentru că A. nu respiră oricând și în preajma oricui. O face doar dacă simte că își poate alinia ritmul respirației la al tău. Pe deoparte pentru că nu vrea să se interpună în vreun fel între tine și viața ta. Pe de alta pentru știe cât de prețioși îi sunt atomii și nu vrea să îi împartă cu oricine. Și, privind-o, m-am simțit mică. Un om mic zbătându-se prin zilele sale și mai mici. Am aplecat privirea pentru că nu meritam toată curățenia și iubirea ce i se împrăștiase pe retină, privindu-mă.

A plecat tiptil, în timp ce eu dormeam. A plecat la fel cum a rămas întreaga zi lângă mine: tandru și blând.  Tot ce am mai găsit, dimineață, la trezire,  erau ultimele ei țigări. Voia să mă știe bine, bându-mi cafeaua și fumând, cum îmi place în dimineață. Ea s-o descurca într-un fel sau altul, fără țigări sau bani să își cumpere altele, în lungul drum către casă. Pentru că așa e A. Este. Și îi ajunge.



Citiţi şi

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,896 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro