Expoziția universală – de la Pink Bits la Pink Martini

Flavia Constantin

3 December 2013

Flavia ConstantinDe mai bine de două secole deja, tot insistăm să ne îmbunătățim în tehnica globalizării. Să ne cunoaștem mai bine om cu om ar fi ideea de bază. Totuși, dincolo de manualele multiculturale de azi, conceptul s-a ajustat de-a lungul timpului după cunoașterea omului mai mare de către omul mai mic. Nici omul mai mare nu-i mare degeaba, reamintindu-și constant de ce a inventat televizorul. Pentru ineditul culturii ce nu îi aparține, dar pe care o poate integra.

Expoziția universală sună încă a neo-neologism despre neoexpresiile globalizării. Săraca, e de fapt din preproducția epocii moderne. Deși ar fi corect să pomenesc grecii, romanii și formele și mai vechi de interacțiune culturală, prefer să fiu o ignorantă postindustrială. Prefer să presupun că lumea asta a început când Imperiul Britanic s-a scărpinat în cap și a început să facă inventarul posesiunilor. Dacă eram britanică, probabil doream acum să umplu o pagină numai cu avuția reginei, împărțită pe căprării înțelese numai de ea. Nu-i nevoie să fiu ca să observ bucățile roz ale unei hărți de la începutul secolului XX, folosită cel mai probabil pentru a realiza că s-a cam terminat globul la cuceriri.

“What do we do now?”, se întrebau probabil anglo-saxonii, cu unealta globalizării în mână. Imperialismul nu se săturase nici pe o măsea. Metodele de cucerire de odinioară deja deveneau depășite, iar motivațiile se schimbau, cu cât apărea mai mult roz pe reprezentarea mapamondului. Frustrările francezilor nu pot lipsi din ecuație, doar sfârșitul secolului XIX îi găsește pe aceștia și pe britanici, undeva prin Sudanul de Sud, încercând să se războiască încă pentru o cazemată.

Gurile rele francofone blamau  primele forme de expoziții universale inițiate de Anglia (înainte de cea din 1851) ce erau un soi de muzeu Antipa pe viu, în care englezii etalau cultura în carne și oase, prin intermediul „exponatelor” aduse din toate coloniile acestora. Nici aceștia nu s-au lăsat mai prejos, încurajând în aceeași perioadă conceptul de “grădină zoologică umană” , care pentru antropologii mai mult sau mai puțin amatori ai vremii, nu păreau să încalce nici unul din drepturile omului. Deși un trend obsesiv cultural al acelor vremuri, chiar și francezii s-au speriat un pic după “vernisarea” eschimoșilor, ce nu au reușit să se adapteze la clima atlantică.

Revoluționarul Carl Hagenbeck și-a încununat reformarea grădinilor zoologice din Germania, eliminând gardurile și cuștile, pentru simularea habitatului natural. Nu putea evidenția mai bine schimbarea decât adăugând oameni exhibiției.                                                 

Românii, mari francofili, erau la curent cu fasoanele franceze. În 1889, arhitectul Ion Mincu a proiectat pavilionul României pentru Expoziția Universală de la Paris, într-un stil care să reprezinte o sinteză valaho-moldavă, cu puternica amprentă brâncovenească. Omul Mincu, fratele mai mic “avant-la-lettre” al francezilor, a avut un succesul rasunător. Măcar pentru vestici și studenții de azi de la Arhitectură.

Pavilionul reprezentat de Mincu era un soi de omagiu adus vieții rurale românești. A rămas în mentalul colectiv drept o primă construcție arhitecturală ambulantă, fiind transportat înapoi în țară pentru a deveni un adevărat locaș social al Bucureștiului: Bufetul de la Șosea. Așa că în 1892, pavilionul este refăcut la București, așezat simbolic pe traseul unor bătăili cu flori, ca joc social.

De atâta entuziasm, ne-am apucat și noi de un “belle epoque” pe malul gârlei. La 19 iunie 1906, „Expoziţia generală română“ a ales și atunci să fie naționalistă și exclusivistă. România și-a sărbătorit întemeierea, independența, regalitatea prin etalarea caselor, cu fandositele lor garduri și acoperișuri. Afirmarea a fost întotdeauna pe agenda noastră publică, iar identitatea și unitatea ne-au măcinat tot timpul. Pentru suport și încurajări, prietenii din Franța și Austria, dar şi frații din Ungaria ne-au susținut și au expus și ei, la interpretarea noastră a expoziției universale, versiunea naționalistă.

„Popor aflat la răscruce de drumuri, Românii au totuşi o civilizaţie proprie cu profunde rădăcini într-o naţiune de ţărani şi o strălucitoare efervescenţă citadină. Rezultat al timpului şi cercetărilor neobosite, multiplele forme ale acestei civilizaţii, creatoare de noi valori, vor decora Pavilionul nostru cu infinita lor varietate. Toate realizările practice, derivate din bogăţiile noastre se vor însoţi cu operele de artă, colective sau individuale şi cu manifestarea unei energii mereu tinere şi reînnoite. Astfel, Pavilionul nostru va da, sper, o imagine fidelă a aportului specific românesc la opera creatoare a umanităţii.” Dimitrie Gusti, Comisarul general al Pavilionului României, Discurs la inaugurarea pavilionului național al României din cadrul Expoziției Universale de la Paris, din 1937.

Anii ’30 i-au găsit pe români cu o mai mare curiozitate și avânt occidental. Dacă, cel mai probabil, devenise deja o rutină să organizezi expoziții universale pe teren imperialist, New York-ul cosmopolit ridica semne de întrebare chiar și avangardei românești.

Motivul expoziției universale i-a prins pe Dimitrie Gusti – cu rol de curator al pavilionului românesc – și pe Maria Tănase – drept exponat universal – la New York în 1939, moment prielnic de reîmprospătare a eului anecdotic românesc.

(Deja) Legenda mă face să cred că Maria Tănase a râs “cu spume” când l-a întâlnit pe Roosevelt. Probabil se gândea că o să fie la New York cu Roosevelt… și zâmbea încă de pe aeroport. Când l-a și privit în forma sa deja invalidă în ’39, nu cred că a putut să țină-n ea ironia, fie ea fizică sau electorală: “Saltă, Leană, curu’ zvelt!” . Fonetic, e mai catchy  în română.

Expoziția Universală din 1939 a reprezentat și un soi de festivitate de deschidere al celui de-al doilea război mondial. Multe din materialele video de promovare încheiau materialul cultural cu un mesaj deloc propagandist cum că “copiii se pregătesc și ei de răsboiu”.

Cât despre Maria Tănase, realizezi după o sută de ani de la nașterea ei că femeia a fost adevăratul exponat universal românesc. Centenarul a mișcat întreaga suflare artistică, de la performeri la finanțatori. Diferența s-a făcut în cine s-a mișcat mai repede. Anul nu s-a terminat pentru a declara câștigătorul. Momentan, fiecare lăutar închină un cântec Mariei Tănase în 2013. Institutele Culturale Românești nu mai au nevoie de context universal pentru propria universalizare, Maria Tănase reușind foarte bine să vândă, chiar și dincolo de Coloana Infinitului.

România nu a avut cultură de un exotism demn de grădină zoologică, dar se pare că poezia românească, iubirea alambicată și gardurile crețe, răsună cumva pentru străini. Deși mulți români neaoși visau la holograme Maria Tănase și live unplugged-uri de pe lumea cealaltă, trupa Pink Martini a inclus un cântec de-al Mariei Tănase în turneul de promovare al albumului “Get Happy” (prea mult roz în globalizarea asta). Românii, desigur, erau pe Youtube, criticând româna cântăreței. Forma curentă de “world music” este un statement contemporan legată de evoluția expozițiilor universale, cu forme variate de exhibiție, reprezentare și interpretare a culturilor globale.

Mă gândesc din nou la englezi. Poate după “What to do now?”  au folosit restul vopselei roz ca să redacteze continuarea planului de cucerire a lumii. Un vlăstar wellingtonian cu romul în mână putea propune “Punem culturi laolaltă, o numim și frumos, multiculturalism, și îi lăsăm să zbiere unii la alții până se pun de comun acord. O să mai fie războaie, că avem nevoie de progres, dar adevărata cucerire se va petrece cu zâmbetul pe buze și cu steagu-n mână.  Să mai construim un Turn Babel, dacă tot îl pomenesc atâta, nu?”

Cultul exhibiției identitare colective. Cam aici suntem după două secole de globalizare și două războaie mondiale, ce au cauzat un boom comunicațional și cultural.

Cândva un târg, odată grădină zoologică umană, în expoziția universală a secolului XXI ne renegăm identitatea în favoarea altora, sperând că alții ne vor putea reprezenta mai bine. “Melting pot”-ul devine o realitate globală.



Citiţi şi

#Dichisar se mută în Timpuri Noi!

Angela – cea mai puternică femeie într-o lume a bărbaților instabili

Vedere din Polonia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,190 views

Your tuppence

  1. cosmin / 25 March 2014 23:57

    Felicitari pt articol. Doar o corectare: pavilionul lui ion mincu a reprezentat doar un proiect nerealizat. Nu s-a facut un pavilion din el. Pavilionul a fost tot o casa taraneasca dar facuta cel mai probabil de francezul Oscar Andre. Apoi in 1892 s-a gasit finantare de la stat ca proiectul lui Mincu sa se realizeze totusi si sa devina Bufetul de la Sosea

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro