Fascinantă și cumplit de enervantă

Ovidiu Ivancu

28 September 2015

ovidiu ivancuO oarecare ordine se poate să fi existat în gândurile ei; era, însă, genul acela de ordine care scapă unei priviri neatente. Tot ceea ce se putea vedea, tot ceea ce se putea simți, tot ceea ce reieșea în primele cinci minute ale unei conversații cu ea nu era altceva decât ușurința debordantă cu care trecea de la un subiect la altul, naturalețea cu care lăsa neterminate chiar și frazele pe care, după logica gramaticală, le ducea la bun sfârșit. Avea în ea ceva din modul de a se comporta al omului încercat de multe; își construise, poate chiar fără s-o știe, un mecanism complicat care-i permitea să fie… fericită. Asemenea astmaticului care poate fi fericit când, pur și simplu, poate respira, P. își permitea luxul de a transforma lucruri mărunte în tot atâtea cauze pentru un soi de fericire calmă, liniștită, îndelung savurată.

Trăia acum singură, undeva într-un apartament de la marginea orașului. Părea hotărâtă să nu permită lumii s-o mai atingă în vreun fel; își era suficientă sieși și-și folosea libertatea așa cum, de regulă, își folosesc oamenii lucrurile la care au visat mult, pentru care au muncit mult, a căror valoare au învățat-o atunci când nu le aveau. De altfel, întreaga ei filosofie de viață deriva dintr-o singură convingere: că viața unui om, oricare ar fi el și oricare ar fi ea, nu e despre mașini, conturi în bancă, haine de firmă, bijuterii scumpe, ci despre cum anume umplem intervalul dintre două limite: cea a nașterii și cea a morții noastre. De vreme ce nu putem scăpa de niciuna, tot ceea ce ne rămâne de făcut e să trăim în intervalul dintre ele în așa fel încât, atunci când se termină totul, să putem spune despre noi înșine că n-am alergat inutil după lucruri care nu ne folosesc în vreun fel. Nu disprețuia confortul; și-l dorea și îl avea, fără a-și propune să facă din asta un scop în sine.

femeie

Nu știu cât înțelegeau ceilalți din filosofia asta; verbalizată, ea pare aproape banală. Trăită, asumată ca principiu de viață, însă, îi oferea lui P. un fel de aură care se asorta perfect cu ochii ei verzi, de un verde închis care-și schimba nuanțele în funcție de lumina la care era expus. În școală, excelase la câteva materii, în adolescență, excelase din nou, iar acum, la vârsta deplinei maturități, își propusese să nu mai exceleze în nimic. I se părea că, pentru a fi cel mai bun în ceva, trebuie să investești mult în relația cu ceilalți. A fi bun nu înseamnă altceva decât a fi recunoscut de alții drept bun; or, efortul acesta de convingere ar fi lăsat-o fără energia de care avea atâta nevoie.  Cu sentimentele ei se comporta ca cel mai avar dintre bancheri cu economiile lui; nu numai că nu le risipea, dar le dăruia cu zgârcenie, de parcă ar fi fost o marfă rară, disponibilă în cantități reduse. Nu se obosea să iubească, pentru că nu-i plăcea munca pe care trebuie s-o depui pentru a-l cunoaște pe cel pe care-l iubești. Îi plăcea, mai degrabă, ca altcineva să facă munca asta în locul ei, pentru ca, mai apoi, dacă acel „altcineva” ar fi rezistat suficient de mult, să se lase iubită cu aerul că acordă celui care avusese suficientă răbdare un colosal premiu.

P. era, însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, extrem de atentă la oamenii care-i trezeau interesul. Mimând involuntar o dezinteresată absență din conversație, ea putea reproduce celor care-i erau apropiați, la ceva timp distanță, fraze, cuvinte pe care aceștia le spuseseră, gesturi pe care ei le făcuseră și de care, uneori, ei înșiși uitau. În momentele ei de iritare, devenea de o cruzime inimaginabilă; ai fi preferat să-ți spună  ceva, orice, în locul tăcerii aceleia care urla către tine cu o intensitate pulsândă. Poate că acesta era amănuntul care-o făcea, deopotrivă, fascinantă și cumplit de enervantă; puțini oameni știu să tacă. Există, firește, tăcerea tâmpă a celui care nu mai are ce să spună, există tăcerea ignorantului (deși, spre nefericirea lor, ignoranții nu prea știu să tacă), există tăcerea acuzatoare, tăcerea care prevestește mari furtuni și există tăcerea lui P. În ea se adună un șuvoi de gânduri și de idei pe care le simți ca și cum ar fi subtitrarea unui film într-o limbă pe care nu o cunoști; știi că e ceva acolo, sesizezi frământarea, dar pentru că ea nu se îmbracă în cuvinte inteligibile, devine agasantă. Am văzut-o de câteva ori în astfel de momente. Cei cărora le erau adresate tăcerile își pierdeau calmul, coerența, logica exprimării. Întotdeauna mi-am dorit să fiu, la un moment dat, unul dintre ei, tocmai pentru a opune tăcerii lui P. o altă tăcere. În sinea mea, cred că oamenii ca ea pot fi scoși din sinea lor tocmai așezându-li-se în față o oglindă.

P. reușește, ca nimeni altcineva, să controleze spațiul din jurul ei cu rigoarea și disciplina unui batalion pe front. Nimeni nu intră în perimetrul securizat decât cu aprobarea ei. Pentru noi, ceilalți, lucrurile sunt mai nuanțate; convențiile sociale și diferitele contexte în care ne aflăm ne impun să acceptăm în preajmă oameni cu care nu avem multe în comun. Pentru ea, există un spațiu inviolabil, pe care-l domină superior și care-i permite să fie fericită aproape indiferent de condiții. Un spațiu aseptic, steril, vidat, monitorizat…

Și mai e ceva: P. se numără printre cei câțiva oameni pe care îi cunosc și care cred cu adevărat (unii doar o afirmă)  că a pune oamenii în insectare, încercând să-i împarți în specii și subspecii, e o treabă prostească,  pentru simplul motiv că fiecare dintre ei ar reprezenta o subspecie diferită, ceea ce ar face ca întreg efortul să fie lipsit de sens. Una dintre alergiile ei se manifestă plenar la auzul frazelor de genul „bărbații sunt…”, „femeile sunt…”, „copiii sunt…”, „bătrânii sunt…”.Filosofia ei de viață vine nu din cine știe ce experiență și nici măcar din lectură, ci dintr-o intuiție pe care, gândindu-mă la ea, n-aș putea-o numi „feminină”. Intuițiile, ca și revelațiile, de altfel, sunt fie individuale, fie nu sunt deloc.

Pe Ovidiu îl găsiți și aici.



Citiţi şi

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Cruda istorie a unei familii înstărite – Happy End

„După troleibuz și după bărbați nu alerga niciodată, unul pleacă, altul vine”.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,500 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro