Fata Morgana

Silviu Iliuță

7 December 2016

silviu-iliutaIeri

Mai sunt câteva ore până la înserare și este destul de frig pentru o zi de octombrie. Ea mă privește cu un aer de copil curios și jucăuș.

-Povestește-mi din nou când m-ai văzut pentru prima dată! se alintă.

– Iar?

– Te rooog!

Stau lângă lacul din vârful muntelui și arunc cu pietricele. Îmi place activitatea asta, mă relaxează.

Acum 10 ani

De obicei îmi plăcea să merg cu trenul, dar în ziua aceea era aproape gol, iar oamenii nu păreau comunicativi. Sau interesanți. Sau măcar vii.

Un tânăr sforăie, un domn își frunzărește ziarul de o oră, iar o bătrânică își corectează încontinuu nepoțica.

– Lasă-l în pace pe domnu’, mamaie!

Am nimerit într-un compartiment…

Mai am destul până la cabană. Mă relaxează gândul că în câteva ore o să-mi văd gașca de prieteni, toți de vârsta mea, 17 ani.

Număr stâlpii care trec prin dreptul geamului, așa mai scap de plictiseală. Ca să diversific, încerc să număr în paralel și casele.

Terminasem de citit o carte proastă, pozasem tot ce se putea poza pe geamul trenului: șinele cu zăpadă, gări albe, stâlpi cu zăpadă, pisici zgribulite, câmp cu zăpadă, urme de pipi de câine în zăpadă…

Trebuie să ies pe hol.

Plictiseala din compartiment m-a lovit în moalele capului. Nici măcar nu fumez, să am o activitate…

– Poți să ne faci și nouă o poză?

Doi tineri iubăreți, poate cu doar câțiva ani mai mari decât mine, stau pe jos pe holul trenului și fumează. El are barbă și un aspect neîngrijit, plus niște haine kaki de militar african sau de pădurar, nu îmi dau seama. Ea este blondă și are o față rotundă, ca o turtă dulce, și vârful nasului ridicat ca al unui Elf.

– Ne-am cunoscut în tren. Chiar aici, în vagonul 9, îmi spune el cu o voce de poet. Eu am locul 64, iar ea 65. Ce coincidență uimitoare!

-Suntem studenți, continuă domnișoara Elf. Și, o să rămânem împreună toată viața! Așa că vrem să avem o poză de la prima întâlnire.

Ce fotograf aș fi dacă aș refuza așa ceva? Eram foarte mândru de aparatul meu Zenit primit de ziua mea, la 17 ani. Era destul de vechi, dar nu conta.

-Imediat. Da…

Mai aveam doar 5 poziții.

femeie-mare

Ieri

Pe lac sunt doar două bărcuțe de pescari, în depărtare, lângă stânca cea mare care iese din apă.

De câte ori ajung la ea când e frig afară, eu sunt îmbrăcat foarte gros. Mă simt foarte prost când o văd în rochița aceea subțire.

– Când m-ai zărit? mă întreabă Fata Morgana.

Îi spun așa, în gând, pentru că nici până în ziua de azi nu mi-a spus numele său real. Dacă nu aș vedea cu ochii mei că arată ca o fată de douăzeci de ani, aș putea jura că are trei.

– Când? Spune-mi!

Încerc să mă uit spre lac, dar se bagă în fața mea. Îmi feresc privirea și o îndrept spre munte. Degeaba.

“Nu are trei ani, ci doi!”

I-am spus povestea asta zece ani la rând. De fiecare dată când am venit la ea. Îi place atât de mult să o audă, încât eu nu îi pot rezista.

Copacii reflectați în apă au niște culori din altă lume. Înjur în gând că nu am vechiul aparat cu mine. Când sunt cu ea nu am voie să îi fac poze. E prima regulă, încă de pe vremea când eram în liceu.

– Ești obsedat de poze, îmi zice ca și cum mi-ar citi gândurile.

– Uite și tu ce culori… E greu să…

– Adevărat.

Ia o piatră, închide un ochi și își fixează ținta. O aruncă așa, doar pentru a-mi arăta că o poate face mai departe decât mine.

– Cum de poți atinge pietrele? o întreb iar. Ridică din umeri.

Acum 10 ani

I-am așezat pe cei doi studenți pletoși lângă ușa trenului, să le bată lumina pe față, lumina chioară de la becul din tavan.

– E alb-negru, să știți. Nu am avut bani de film color, le spun.

– Bine și așa, importantă e vraja, amintirea! Noi doi și, pe geam, codrul, natura, spune studentul.

Îi făceam poză lui Eminescu și eu nici măcar nu știam că sunt cu el în tren. ”La 20 de ani te căsătorești și te desparți de trei ori într-un drum cu trenul”, îmi zboară un gând.

Am declanșat.

Un cadru destul de prost, din cauză că nu aveam suficient spațiu: cei doi sărutându-se, iar pe fundal o ușă de tren. Nici măcar lacul din depărtare nu se vedea foarte bine. O poză mediocră, puteam mai mult.

Aveam un laborator foto în baia de acasă. O perdeluță neagră, revelator, vase, hârtie fotografică…Poate reușeam să mai îndrept poza la developare.

– Mergi în Retezat, dragă tinere? mă întreabă domnișoara Elf.

Ieri

Stau îmbrăcat cu pulover și tot tremur puțin. Nu înțeleg niciodată cum de nu îi este frig în rochița aia.

– Nu tremur, nu! Zâmbește. Nu simt frigul, nu te mai simți prost că ești îmbrăcat.

Pune mâna sa dreaptă peste mâna mea și îmi arată cum să mișc încheietura ca să arunc bine piatra. Aș vrea să simt. Aș vrea ca mâna ei să fie materială, să aibă greutate, să o pot strânge. Nu îi spun asta, am făcut-o o dată și s-a supărat rău.

– Trebuie să fii mai flexibil. Să rotești din încheietură puțin.

Îmi arată cum se face. Ca și cum ar fi aruncat pietre în lac toată viața, iar eu eram un biet începător.

– Mulțumesc, doamna profesoară de aruncat pietre. Cum ziceai că te cheamă?

Nu îmi răspunde, ca de obicei.

Acum 10 ani

– Merg în Retezat, da, îi răspund domnișoarei Elf. La o cabană.

– Putem să oprim în orășel să developezi filmul, te rugăm?

Ea are niște ochi atât de plângăciosi! Urăsc faza asta! Urăsc că nu pot spune: ”NU, trebuie să ajung la prietenii mei. Am 17 ani, o să facem foc de tabără, o să ne distrăm, o să dansăm, o să trântesc o fată în zăpadă și, dacă am noroc, poate o sărut și ne giugiulim până dimineață… Mă grăbesc la ei!

– Da, desigur.

Ne oprim în orășelul de munte, la un laborator foto mai prost dotat decât cel din baia mea.

După două ore de așteptare, timp în care a trebuit să văd pe viu cel puțin 200 de săruturi pasionale ale celor doi studenți, avem, în sfârșit, poza.

– Iubita mea, acum se revelează prima noastră amintire, punctează Eminescu momentul.

Deschid plicul.

Douăzecișipatru de poze alb-negru: câini, șine de tren, zăpadă, copaci. Ultima ar trebui să fie poza cu cei doi îndrăgostiți.

Nu înțeleg nimic.

Cum se poate?
În poză sunt… TREI persoane.

Ieri

– Îmi place la nebunie când îmi povestești asta! La nebunie!

Ea țopăie de fericire în jurul meu. Am rămas cu piatra în poziție de aruncare, dar nu mă pot opri din râs.

Este atât de fericită! Și desculță. Pe frigul ăsta! Îmi stă inima când o văd așa, dar ea pare să nu simtă nimic.

Pescarul de la capătul pontonului se uită la noi destul de urât. Cu siguranță că i-am speriat peștii.

– Îmi cer scuze! Nu am vrut!

Acum, că am țipat, cred că am făcut și mai rău.

Acum 10 ani

Poza este cel puțin ciudată.

Se văd, mai clar decât mă așteptam, Eminescu și iubita lui sărutându-se, iar pe geamul ușii, afară, în câmpul alb, cu lacul în depărtare, se vede o fată.

Tehnicianul de la laborator își lasă ochelarii pe nas și se uită mirat la poză.

– Așa ceva…

Ia filmul negativ din mașinărie, trage cârpa neagră de la fereastră și se uită la el în lumină. Îl studiază minute bune, iar, când ajunge la ultima poziție, repetă:

– Așa ceva…  Așa ceva…

Este imposibil! Eu mă pricep la fotografie! La timpul ăla de expunere, nu aveam cum să fotografiez pe geam o fată din mijlocul câmpului.

Nu s-ar fi văzut nimic pe film. În plus, în poză, imaginea ei este la fel de clară ca și a celor din tren. Liniștită, privea drept în obiectiv. Lacul se vedea și el destul de clar în depărtare. Iar: imposibil!

Și totuși, o fată blondă cu tot soarele din lume în păr, îmbrăcată într-o rochie de in albă, care aduce mai mult a cămașă lungă, pe care se disting clar până și modelele albastre de pe margine… ESTE în poza mea. Desculță, în zăpadă.

O poză alb-negru, un film alb-negru??? Și o fată color? Cum nai… ?

– Ce aparat șmecher ai! A capturat-o și pe domnișoara de pe câmp! spune studenta. Color.

– Și e chiar foarte, foarte fru…, continuă Eminescu până ce primește un cot în burtă.

– Cum se poate? intervine tehnicianul. A ieșit perfect! E film alb-negru… nu înțeleg! Dacă foloseați un timp de expunere mare, cei din față ieșeau în mișcare…

– Foarte… frumoasă, am vrut să zic, îl întrerupe Eminescu studiind poza.

Prietena lui îi aruncă o privire: ”Hmm, de acum ești al meu, să nu te pună naibii să uiți!

– Frumoasă… într-un fel. Nu la fel de frumoasă ca tine!

La auzul acestor vorbe, domnișoara Elf se transformă în Veronica Micle și îl sărută pasional.

Ieri

– Am speriat toți peștii. Domnul acela de pe ponton o să ne bată.

Își ridică rochia până la genunchi și intră în apă. Pe frigul ăsta?!

De fiecare dată poartă aceeași rochie/cămașă de in. Pare o cămașă de noapte lucrată fin sau o rochie de plajă. Nu mă pricep. Sau poate sunt mai multe? Toate albe cu mici desene albastre? Nu, e aceeași.

-De când ne cunoaștem?

Se uita în ochii mei, ca și când m-ar testa.

– Ăsta e al zecelea an când vin la cabana de la lac, îi răpund.

De la 17 ani ai mei. Tu aveai…

– Corect!

De fiecare dată îmi ia vorba din gură. Niciodată nu mă lasă să o întreb câți ani are. Asta e a doua regulă.

Vin la lac să mă întâlnesc cu ea a optzecișipatra… ba nu, asta e a optzecișicincea oară. Și niciodată nu mi-a spus câți ani are.

Acum 10 ani

– Această poză, cu acest aparat, este imposibilă! a strigat la mine tehnicianul de la laborator. IM-PO-SI-BI-LĂ!

– Știu…

Am simțit nevoia să mă scuz. Chiar este o poză imposibilă, dar… se vede treaba că este imposibil de posibilă.

– Ați făcut vreun trucaj?

– Acum? În tren? mă scuz.

– Mda…

Îmi ia aparatul din mână. Îl desface agitat, îl întoarce pe toate părțile sub privirea mea acuzatoare. Măcar studenții s-au oprit din sărutat.

-Hmmm….

Tehnicianul se prăbușeste în scaun. Este distrus.

Eminescu se apropie de el:

– Îmi cer scuze că vă deranjez, chiar dacă este o fotografie imposibilă, onirică am putea spune, cu apariția acestei făpturi din lumea ireală, aș vrea și eu o copie. Este prima noastră poză împreună. Trebuie să am o copie!

Ieri

Lacul este agitat.

Fata Morgana se uită în depărtare, spre stânca cea mare care iese din apă, și se încruntă.

De cate ori privește stânca, mâinile ei încep să tremure ușor, sprâncele i se arcuiesc, iar fața capătă o expresie chinuită. Niciodată nu o întreb de ce se transformă așa când privește spre stâncă.

Asta e a treia regulă.

Am întrebat-o o dată acum mulți ani. Și-a pus mâinile la ochi și a plâns ore în șir. Atunci am sărutat-o pentru prima dată. Am luat-o în brațe și i-am sărutat mâinile.

Acum îi sărut podul palmei. Poți simți căldura, emoția și tremurul ei. Îmi imaginez că palma sa s-a materializat pentru câteva clipe.

– Și degețelele, te rog, spune Fata Morgana.

“Ating” cu buzele, rând pe rând, fiecare deget în parte, iar ea zâmbește și închide ochii fericită.

– Când mai vii?

Fața ei este extrem de serioasă. Își lipește fruntea de a mea și se uită în ochii mei clipind des. Este o reprezentație teatrală, în mod evident. Dar bărbații se înmmoaie la prostii din astea.

– Am început să muncesc. O să îmi iau concediu prin primăvară.

Se îndepărtează brusc de mine, face doi pași și se așează pe pietriș, lângă mal. Pescarul de pe ponton ne fixează cu privirea de minute bune.

– Mă întorc la jumă… începutul lui martie.

Aruncă cu pietricele în apă, nu mă bagă în seamă. Urăsc faza asta când îi spun că urmează să plec, iar ea se supară.

Acum 10 ani

Am ajuns la cabană și toată noaptea nu m-am putut distra.

Cabana este exact pe partea cealaltă a lacului care se vedea din tren, destul de aproape de stânca cea mare. La focul de tabără de lângă lac le-am arătat prietenilor mei poza.

– Sunt sigur că a rămas imprimată pe filmul vechi, zise istețul grupului.

– Sau ai un aparat maaagic, râde o prietenă.

Cert e că nu m-am putut distra toată noaptea. Abia a intrat o bere. Cât despre sărutat cu vreo fată…

În schimb, le-am făcut tuturor multe fotografii. Două filme întregi. Speram că dacă le developez, poate, pe vreo poză…

Ieri

-De câte ori pleci, eu… rămân singură lângă lac. E pustiu.

Plânge. De fiecare data, când vine vorba de plecare, plânge. Încerc să fiu bărbat și să plâng în mine.

– Știu, îi spun.

– Știu că o să te întorci, dar..

– Mă întorc. De ce nu vii cu mine?

Întrebarea asta nu se lasă niciodată cu răspuns.

De zece ani îi adresez aceeași întrebare: “DE CE NU VII CU MINE?”

De zece ani tace.

La început, în primii ani, am fost furios că nu îmi răspundea. Odată am făcut și o criză de nervi, am urlat, și, pentru că nu mi-a răspuns, am luat-o la fugă spre primul tren.

Cuprins de remușcări, m-am întors săptămâna care a urmat. Nu mai era. Am așteptat-o câteva ore bune și nu a apărut.

Când să plec, am auzit un plânset. Stătea chircită într-o barcă de pescari și nu spunea nimic. Privea înspre stânca cea mare și tremura.

De atunci nu mai insist. O întreb o singură dată, și atât, fără să mă enervez.

-De ce nu vii cu mine?

Am încercat.

Acum 10 ani

A doua zi am coborât în orășel și am dus pozele la developat. Era duminică, închis. Nici țipenie de om pe stradă.

Am întrebat la casa vecină dacă știe cineva unde îl găsesc pe domnul cu ochelari de la laborator.

– Poți să vii puțin? a strigat doamna din pragul ușii. E un tânăr care vrea să lucrezi duminica.

Și îmi râde în faţă.

Ce urât a sunat: ”e un tânăr care vrea să lucrezi duminica”. Mă simt vinovat.

Tehnicianul a ieșit la poartă, a sărutat-o pe obraz și a trecut pe lânga ea, lăsând-o pierdută și cu ochii în soare.

– Mă întorc într-o oră! Poate două, îi aruncă grăbit.

Pare nedormit, are părul răvășit. Mă ia de umăr.

– Marfă nouă?

Nu așteaptă răspuns.

– … de ieri stau treaz, încerc să înțeleg și nu pot! continuă el. Pune în funcțiune mașinăria din laborator.

– … nu înțeleg! De 30 de ani developez poze. Niciodată, dar niciodată, nu m-am gândit că poate exista o poză ca asta!

Prezența mea în laborator nu este importantă. Omul are un monolog.

– Dă-mi hârtia, te rog!

Imprimă noile fotografii pe hârtie, una câte una. Scot din buzunar câteva bancnote.

– Aveți tarif de duminică? Nu știu cât…

– Ai înnebunit? Nu iau bani.

Poze cu foc de tabară, doi prieteni ciocnesc berile, o fata mai îndrăzneață îl sărută pe gură pe haiosul grupului. Poze, poze, zăpadă, copaci, prieteni, cabană. Nu e. Ea nu e în poze.

Sunt dezamăgit.

În toate pozele de la munte nu apare. Dar cât de nebun sunt, dacă speram că apare? De fapt, asta e întrebarea.

Le mai iau o dată pe toate la rând.

Nu sunt singurul nebun din povestea asta.

Tehnicianul și-a scos de undeva o lupă mare și studiază instantaneu cu instantaneu.

– Hmm. Nu! Hmmm. Nu!

Mă alătur și mă înghesui să privesc prin aceeași lupă. Poză cu poză, detaliu cu detaliu. Speram să vedem orice: o mână, un picior, rochia… Nu este!

Trântesc dezamăgit fotografiile pe jos.

– Asta e, cred că era ceva imprimat pe film înainte, încerc să îi explic. Nu știu cum, dar cred că așa s-a întâmplat. Am cumpărat un film folosit și…

– Stai! Sunt 47!! țipă tehnicianul.

Le număr. 47. Am două filme de 24 de poziții, deci 48 de poze. Una lipsă.

Ieri

Pescarul de pe ponton își strânge în grabă sculele și renunță. Sper că nu e din vina mea. A noastră.

Se apropie de mine. Pare supărat rău de tot. Să fug?

– Fugim? Sau mai stăm? o întreb. I-am speriat peștii cu pietrele.

– Stăm și înfruntăm pescarii!

Bravează.

– Ți se pare că sunt frumoasă?

– Ești cea mai frumoasă din lume, da.

– Normal că sunt cea mai frumoasă din Univers, atât timp cât Universul meu e doar cât lacul ăsta.

Acum 10 ani

Un scârțâit al mașinăriei, ca o tuse electrică, dacă pot spune așa ceva. Și aparatul scuipă o poză.

Lacul, da! Cum de nu mi-am dat seama că lipsește poza cu lacul? Îmi dau una peste frunte.

M-am repezit la ea, înaintea tehnicianului. Trebuia să vad!

Nu era în poză. Ah! M-am enervat rău și le-am aruncat cât colo! Tehnicianul a luat și el ultima poză și a început să o studieze.

– Hmm! Hmm!

Se întoarce la mine cu o față mare, mirată. Nici nu știu de unde îi izbucnesc toate broboanele astea de sudoare într-un timp atât de scurt.

– Este? îl întreb mirat.

– Ea… nu. Nu este, dar…

Omul se șterge cu batistă pe frunte, își dă ochelarii jos și pune lupa deasupra fotografiei.

Îmi arată ceva, dar nu îmi dau seama ce. Văd doar lacul, Soarele, linia orizontului, stânca cea mare.

“Cred că a luat-o razna cu poza aia! Și mai ziceam că eu sunt nebun!”

– Aici, în reflexia apei, uită-te bine aici!

Lângă stânca cea mare, la mică distanță de ea, pe suprafața apei se reflectă… ea.

Adică…

Măresc cu lupa. Se vede clar silueta ei. Este îmbrăcată în rochia albă cu modele albastre. Părul, picioarele…

Este ea!

ÎN LUCIUL APEI ESTE EA! Este ea!

Dar… nu are cum!

Ieri

Ah, nu. Pescarul este, mai degrabă, nedumerit.

– Nu vă supărați, vă urmăresc de mai bine de jumătate de oră cum vorbiți cu… Ai cumva vreo problemă? Te pot ajuta cu ceva?

Da, omul este bine intenționat. N-o să iau bătaie de la un pescar. Nu azi.

– Nu, sunt bine.

– Dacă zici tu…

Nu pare prea convins, dar dă să plece înspre cărarea ce duce la cabană. Se întoarce pe călcâie, mă privește din cap până în picioare:

– Totuși, cu cine vorbiți?!

Mă uit la el, iar chipul său nedumerit îmi spune că trebuie să fiu sincer. Merită.

– Cu, vedeți dumneavoastră… Cu fata din fotografie vorbesc.

Nu o înghite. E mai nedumerit decât până să pună întrebarea.

– Tinere… am mai auzit multe scorneli la viața mea, dar asta…

– Vedeți, când mergeam cu trenul am făcut o poză. În fotografie a apărut o fată care nu era în realitate. Ea era pe câmp, cu lacul și cu stânca asta mare pe fundal. Înțelegeți?

– Încerc, tinere.

– Și, cumva, eu mi-am dat seama că fata asta există, am căutat-o, am găsit-o și vorbesc cu ea. E foarte încăpățânată.

– Heeeei, vezi cum vorbești de mine, intervine Fata Morgana.

– Cum vorbesc? Chiar ești încăpațânată, îi spun.

Pescarul se uită la mine, apoi în direcția ei.

– Cu cine vorbiți?

– Cu ea. Să continui: nici măcar nu îmi răspunde la o nenorocită de întrebare.

– Întrebare?

Pescarul este încordat, îl simt.

– Întrebare, domnule..

– Ștefan.

– … domnule Ștefan. O întreb de fiecare dată de ce nu vine cu mine. Și, de fiecare dată, tace. O puteți întreba și dumneavoastră, domnule Ștefan?

– Pe cine?

Se uită în direcția ei. Fata Morgana îl privește râzând.

– Întrebați-mă! Întrebați-mă!

– O auziți, domnule Ștefan? Întrebați-o în numele meu, poate dumneavoastră vă răspunde.

– Pe cine, tinere?

E obositor. Unii oameni chiar nu suportă adevărul! Hotărăsc că trebuie să îl cruț.

– Repet, domnule. Repet un monolog. E dintr-o piesă. Sunt student la teatru.

Acum 10 ani

Tehnicianul a încuiat ușa laboratorului și m-a luat de braț.

– Să mergem!

Cu poza în rucsac am alergat amândoi la lacul din vârful muntelui. Începuse să bată vântul și atmosfera era destul de sumbră. Copacii erau împinși la pământ, iar bărcile de pescari izbeau cu putere de stâlpii de lemn de care erau legate.

Ne-am așezat pe malul lacului, chiar în locul din care făcusem poza.

– Parcă e puțin mai la stânga, îmi zice tehnicianul.

– Aici.

Scot poza și o așez în dreptul ochilor. Suprapun stânca din poză peste cea din realitate. Ne uităm atenți în jur. Nici urmă de Fata Morgana.

– Fă poze!

Scot aparatul și împușc 24 de poze în toate direcțiile. Tehnicianul are o chelie mare ascunsă de câteva șuvițe rebele. Vântul ăsta îi agită părul cât se poate de ciudat și îl face să pară nebun. Caută în bărcile pescarilor.

– Nu e nimic aici!

Aleargă și se agită căutând în spatele tufișurilor.

– Nici aici!

Se așează pe vine, într-o poziție caraghioasă. Aproape că bagă fața în lac.

– E agitat lacul, nu îi pot vedea fundul.

Credea că ea se ascunde pe fundul lacului? E nebun. În cele din urmă, se așează lângă mine pe bolovan.

– Cred că a fost o nouă coincidență, îmi spune tehnicianul. Un film mai vechi, așa cum ai spus și tu. Sau altceva și nu îmi dau eu seama ce.

Bag fotografia în rucsac și, împăcat cu gândul, vreau să o iau din loc. Tehnicianul îmi pune mâna pe umăr și mă consolează din privire.

– Ni s-a părut, îmi spune. Și noi suntem nebuni.

– Îmi plac nebunii, se aude o voce de fată.

– Poftim? Zic.

– Ni s-a părut, repetă tehnicianul. Suntem nebuni! Mă uit la el iscoditor.

– Nu, nu asta. Vocea de fată. Ce a zis?

– Îmi plac nebunii, am zis.

Ea este în spatele meu. Exact ca în poză: cu o rochiță albă cu modele albastre. Nu m-am speriat, era atât de frumoasă încât prezența ei îmi aducea o stare de liniște. Subit, parcă nici vântul nu mai bătea cu atâta forță.

– Cine ești? o întreb.

– Tehnicianul de la laboratorul foto. Băiete, te-ai lovit la cap?

– Nu dumneavoastră. Vorbesc cu ea.

Tehnicianul mă apucă de umeri și mă scutură cu putere.

– Nu râde de mine! După atâta căutare, ți-a venit să râzi de mine!

– Nu râd! Ea râde de noi. Uitați!

Mă desprind din zgâlțâială și i-o arăt. Ea zâmbește cu gura până la urechi și aruncă dintr-o mână în alta o pietricică. Mândru de mine, îi spun tehnicianului:

– Vedeți? Liniștiți-vă!

Se desprinde de mine și face câțiva pași în direcția ei. Stă câteva clipe privind-o în ochi, apoi începe să dea din mâini prin aer ca o morișcă.

– Aici? Unde? Aici?

În timp ce tehnicianul se agită, șuvițele îi zboară de pe o parte pe cealalta a scalpului, amuzând-o.

– E tare simpatic omulețul ăsta. E prietenul tău? mă întreabă.

– Nu. E tehnicianul de la laboratorul foto.

– Ce e cu mine?

– Îi explic cine sunteți.

– Cui?

Se oprește din fluturat mâinile prin aer.

– Ei.

– Ei?

Ieri

– Dacă nu plecați atunci, omul o lua razna de tot! îmi spune râzând.

-A luat-o razna oricum, după ce am plecat. L-am condus la laborator și, înainte să mă întorc la tine, l-am convins că a fost o glumă. Proastă.

Stăm pe ponton cu picioarele atârnând deasupra apei agitate.

– Aș vrea să îți spun ceva.

Trag aer în piept. Simt că este vremea să o fac, nu mai pot să continui așa.

– Te iubesc, îi spun dintr-o suflare.

– Știu. Și eu.

– Dar…

Își lasă ușor capul pe umărul meu. Deși nu simt nimic, deși nu percep greutatea lui, căldura mă învăluie.

– De zece ani vin la tine, continui.

– Astăzi sărbătorim optzecișicinci de întâlniri. De zece ani te aștept să vii la mine. Ești în fiecare cuvânt, în fiecare lacrimă și bucățică de fericire. Dacă nu erai tu, eram doar o închipuire. Sau, nici nu știu ce eram. Un vis.

Știe că vreau să îi spun ceva serios, de fiecare dată mă întrerupe spunând lucuri frumoase care mă impresionează ca pe un fraier. Nu suportă discuțiile serioase.

– Erai doar un vis? Îmi place visarea ta, dar trebuie să mă lași să continui.

– Iubesc trenul care te aduce la mine! se alintă.

– Vreau să mergi cu mine. Vreau să trăim împreună, să ne iubim, să facem cei mai frumoși copii din lume. Vreau să plecăm împreună de aici! Știu că poți! Te-am văzut în câmp, de partea cealaltă a lacului. Știu că poți să părăsești locul ăsta!

– Iubesc trenul care te aduce la mine, repetă. Aici este casa noastră. Iubesc pașii tăi atunci când calci pe pietriș. Îi aud de fiecare dată înainte să te văd și alerg spre ei. Iubesc vocea ta atunci când mă strigi.

Privește înspre stânca cea mare și izbucnește în lacrimi.

– Dacă aș pleca de aici, continuă ea, noi nu am mai exista. Aici este casa noastră, înțelegi?

Lasă privirea în jos și mă ia de mână. Simt emoția pe care mi-o dă gestul ăsta, căldura, dar aș vrea să îi ating palma cu adevărat. Să i-o sărut. Nu îi spun asta, s-ar supăra.

– Știu că poți pleca de aici, continui. Ai mai făcut-o. Nu știu ce te leagă atât de locul ăsta, dar știu că poți exista și în altă parte. Trebuie să fie așa! Doar nu te-ai născut pe lac!

– Iubesc trenul care te aduce la mine… Aici este casa noastră.

Mă ridic de pe ponton și fac câțiva pași. Mă întorc peste umăr:

– O să plec. Nu mă iei în serios. Vreau să vii cu mine!

– Nu vreau să mă vezi cum sunt în realitate. Nu sunt frumoasă. Fața, corpul, nici măcar părul nu mai este așa…

– Cum așa? Ce spui? Te văd cum ești! Simt că, dacă mai continuăm, o să înnebunesc. Poți să pleci cu mine și nu vrei, asta e tot!

– Mă tem că nu o să meargă și o să te pierd de tot. O să te pierd și de aici.

– Iar vorbești ciudat. Alegi întotdeauna să schimbi subiectul și să îmi trântești generalități din care nu înțeleg absolut nimic. Nu e corect! O să plec și niciun tren nu o să mă mai aducă la tine.

Și plec.

Am ajuns la deal, gata să cobor în orășel. Ea nu vine niciodată atât de departe, mă însoțește doar până la liziera de copaci, de unde îmi face cu mâna.

– Stai!

Aleargă după mine. De fiecare dată când aleargă, am impresia că picioarele ei plutesc undeva la câțiva centimetri de pământ. Iluzie optică.

– Ce ești? o întreb.

– Crezi în vise?

– Dacă nu credeam în vise nu veneam până aici de optzeșicinci de ori.

Dau să plec, dar se așează la picioarele mele. Ca și cum asta m-ar putea împiedica.

– Sunt un v… îmi spune cu jumătate de glas.
– Un… ?
– Un vis. Un vis pe care îl am de 10 ani. De când te cunosc. Asta e culmea! O să îmi spună că ea, de fapt, nu există. Că eu vin până aici, pentru că am visat. Că mintea mea e nebună și îmi joacă feste. Poate de aceea și sunt singurul care o vede, că sunt nebun!!!

Iar ea e ”un vis pe care îl am de 10 ani”! Ce prostie!

– Sunt nebun? De aceea te văd doar eu? Sunt truli la cap? Am vedenii? Ești o vedenie?

– Nu! În niciun caz! Sau da. Nu știu.

– O să plec. Pentru ultima dată: mergi cu mine? Nu mă deranjează că nu te pot atinge, îmi este destul că îți simt căldura. Vreau să stau cu tine în fiecare zi, să vorbim mult, să aruncăm pietre în cada noastră, să facem doi copii, să îți aud glasul, înțelegi?

– Lumea o să te creadă nebun! O să spună mereu ca vorbești singur pe stradă. În plus, nu pot pleca de aici, nu pot merge prea departe de st… de stânca cea mare.

– Lumea o să mă creadă nebun?! Lumea DEJA mă crede nebun! Ce contează? Cui îi pasă? A, și o să sărim faza cu copiii. Nu văd cum putem face. Fizic, adică…

Stă la picioarele mele, ca un copil bătut. Ține rucsacul meu în brațe. Are capul plecat și tace.

Scot poza din rucsac și i-o arăt.

– Vezi? Poza asta de acum zece ani este doar în imaginația mea. Tu nu ai cum să apari aici, ești doar un vis! Nu ai cum. O tăcere lungă, obositoare. Ia poza și se uită lung la ea. Nu înțeleg cum poate atinge unele lucruri și pe mine nu. Pietrele, apa, poza…

Zgârie poza cu unghia și plânge. Parcă ar vrea să se convingă că e reală. O întoarce și face același lucru. Mă doare capul, am o durere cumplită, nici măcar nu o pot privi.

– Se înnoptează, ar trebui să plec dacă nu vreau să cobor muntele prin beznă.

– O să mai vii? șoptește.

Îmi strânge în brațe rucsacul, așa cum un copil strânge la piept un animăluț drag.

– Nu!

Ce inimă am avut să îi spun asta!

– Poza… îmi șoptește. Să te uiți la ea când ajungi!

Iau poza și o bag în rucsac.

– Poza asta e doar dovada că sunt nebun.

Și am fugit. Trec în alergare prin păduricea beznatică, sar pârâul și reușesc să mă ud tot, îmi trag sufletul puțin în poienița de lângă oraș. Intru în gară și mă arunc în primul tren, deși habar nu am în ce direcție merge.

Respir greu, iar doamna dolofană din fața mea se uită cu milă la mine. Încerc să dorm, sunt extenuat. Cu siguranță voi deschide ochii în primul oraș, de unde voi lua primul tren spre casă.

În fond, Fata Morgana nu există! Este doar în imaginația mea. Și în două poze. Atât!

Un om nu există cât timp nu este văzut și auzit de ceilalți, nu?

Pozele… sunt simple erori. Imagini vechi rămase pe film, suprapuse peste cele noi. Încerc să mă conving singur de gândurile astea și aproape că reușesc să o fac.

Scot din rucsac poza din tren. Au trecut zece ani. Oare ce mai fac studenții? Eminescu? Pe câte Veronici Micle a mai vrăjit? Sunt întrerupt din gândurile mele de un puști blond cu fața rotundă, care deschide cu putere ușile compartimentului. Are o bicicletă albastră și o pălărie verde. Seamănă cu un Elf năzdravan. Intră cu viteză în piciorul meu.

– Bum! Bum!

– Bum și ție!

– Tu erai stația, continuă el. Acum trebuie să parchez la tine până vine Buni.

– Cu plăcere, te țin în parcarea mea.

Pe ușă intră alergând o doamnă cam de 60 de ani. Abia își trage răsuflarea.

– Mă iertați! Nu are deloc răbdare în tren și l-am lăsat să se plimbe. De două ore alerg după el.

Se așează lângă mine.

– Petru, te rog eu să stai liniștit câteva minute ca să îmi trag și eu sufletul.

– Am parcat, Buni.

– E tare neastâmpărat. Face tot felul de prostii.

Se uită la poza mea.

– Acum văd că a furat și fotografia lui ta-su din vitrină! Să vezi ce papară îi trage!

Și dă să îmi ia fotografia din mână.

– Îmi cer scuze că v-a deranjat, oftează.

– Vă rog să repetați.

– Îmi cer scuze că v-a deranjat!

– Nu asta. Partea cu fotografia. Ce e cu ea?

– A furat-o din vitrină, unde o țin părinții lui. Cei care apar aici, în tren, ei sunt. Țin foarte mult la fotografia asta, e prima făcută împreună.

Cred că am o expresie extrem de tâmpă și de bizară. Simt că moaca mea paralizată o intrigă pe doamnă, văd asta în ochii ei. Dar nu mă pot abține.

– Sunteți bine? Tinere? Ce ai pățit? Parcă ai văzut o nalucă! E vorba de fata din geam? E o iluzie, rămăsese ceva pe filmul vechi, așa mi-au spus copiii.

Îmi ia poza din mână și mi-o arată pe Fata Morgana.

– Deși partea ciudată este că filmul este alb-negru, iar cămașa ei are și albastru. Vedeți? mă întreabă doamna.

Văd. Normal că văd.

– Toți din familie ne uităm des la poza asta, e un fel de motiv de amuzament și discuții despre paranormal. Eee, prostii! Important e că suntem sănătoși.

Se ridică și intenționează să plece, dar eu i-am apucat fotografia și nu o las. Nu sunt în stare să articulez prea multe cuvinte, nodul din gât mă împiedică.

– O să plecăm acum. Iau fotografia cu mine.

Mi-o trage din mână.

– Este fotografia mea, doamnă! îngâim. Este a mea.

– Tinere, înțeleg că a ajuns la dumneavoastră, dar, credeți-mă, este a familiei mele și nu v-o pot da. Nu este o simplă fotografie, pentru că ea reprezintă prima lor întâlnire. Înțelegeți? De altfel e scris și pe spatele ei. Vedeți? Este scrisă data: 21 octombrie…

Își scoate ochelarii din buzunar și, fără să dea poza din mână, îi pune la ochi. O intoarce și citește.

-Pof… ? Poftim?

Cade ca secerată pe banchetă. Se uită mirată la mine și, cu mâna tremurândă, îmi întinde fotografia:

– Este a dumneavoastră.

Pe spatele ei sunt zgâriate niște litere de mână: St. IOAN 102. Primul gând care îmi trece prin cap este că aș vrea să îl prind pe cel care mi-a zgâriat poza și să îl bat până nu mai știe de el. Să îi dau atâția pumni până ce învață să nu mai pună niciodată laba pe lucrurile altuia!

Îmi vine în minte imaginea Fetei Morgane scrijelind poza cu unghiile. “Poza. Să te uiți la ea când ajungi!

– Strada Ioan 102, zice doamna. E o adresă. Cineva și-a notat adresa.

Cobor în prima gară și iau primul tren spre casă.

“Strada Ioan 102. Strada Ioan 102. Strada Ioan 102.”

Azi

Am ajuns.

S-a făcut deja dimineată.

Urc în primul taxi și îi dau adresa.

– Unde e asta? În ce cartier? mă ia la rost taximetristul.

– Nu știu. Am doar adresa.

– Să sun la dispecerat. 453, 453, știe cineva unde e strada Ioan?

O voce de femeie răzbate printre un gâjâit și niște păcănituri asurzitoare.

– Repetă, 453!

– Strada Ioan, numărul 102, strigă taximetristul în stație.

– Ioan? Revin.

Așteptam parcați în fața gării. Și așteptam.

– Eu am dat drumu’ la aparat, să știți. Poate este incompletă denumirea, mai era ceva… Ioan Alexandru Cuza, spre exemplu.

– 453?

– Recepție! răspunde taximetristul.

– 453, nu există strada Ioan. Este Ioan Budai Deleanu, Ioan Slavici, Ioan Vodă Viteazul.

– Am înțeles. Mulțumesc, baza.

Lasă jos stația și mă privește nedumerit.

– La care dintre ele mergem?

– La…fiecare. Pe rând, îi spun.

Un păcănit asurzitor.

– 453?

– El.

– Nicio stradă dintre cele cu Ioan nu are numărul 102. Întreabă-ți clientul, chiar nu știe unde merge?

Taximetristul mă privește cu expresia aceea: ”omule, pe bune, chiar ești atât de prost?!

– Chiar nu știți unde mergeți? mă întreabă zeflemitor.

– 453? intervine vocea. Poate e vorba de Spitalul Sfantul Ioan.

– Vreți să mergem acolo?

– Da.

Îi spun așa numai pentru a scapă de gura și de privirea lui. Voi căuta acasă pe hartă unde e strada Ioan. Poate nici măcar nu e la mine în oraș.

Mă lasă chiar la poarta spitalului. Îl plătesc și merg spre ghereta de lângă barieră.

– Nu vă supărați, îl deranjez pe portar. Cum pot chema și eu un taxi?

– Tocmai ați coborat dintr-unul. Nu aveți treabă în spital? Nu de aia ați venit? Acum, în zece minute, începe ora de vizită.

– Ba da. De aceea am venit, da. Apoi vreau să comand taxi.

– La cine mergeți?

– La sora mea, mint.

Mă măsoară neîncrezător din cap până în picioare.

– Știți salonul?

– 102.

– 102? repetă după mine.

– 102.

– Îmi pare rău, nu am avut idee. Dacă știam… Mergeți, vă rog. Luați ecusonul ăsta. Spuneți că vi l-a dat Nelu de la pază.

Trec printr-o curte destul de avariată, cu băncuțe de fier ruginite, o parcare făcută total aiurea, buruieni. Numai a curte de spital nu arată.

– Bună ziua. Ce salon căutați? mă întreabă o asistentă la intrare în clădire.

– 102.

– Nu aveți voie acolo, e Reanimare.

– Am înțeles.

– … dar aveți ecuson.

– Da, am ecuson de la…

-… Nelu. Intrați. Să nu stați mult, vă rog! Nu e voie.

Culoare albe, egale, ecou, medici grăbiți și niciun vizitator în afară de mine. Deschid încetișor ușa pe care scrie 102.

Bag ușor capul și țiuitul aparatelor mă asurzește.

Trei paturi…

În fața mea sunt două paturi cu pacienți în vârstă care au aparate de oxigen pe față. Mirosul de medicamente este aproape insuportabil. Mă apropii de cel de-al treilea pat.

– Să nu stați mult, îmi zice și medicul din salon.

– Ies acum.

– Nu chiar acum, puteți să mai stați câteva minute… la ea.

 

(…)

 

Fragment din volumul “Toate titlurile bune au fost date”. Cartea poate fi comandată aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Ai mei ani 40…

Nu mai pot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,021 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro