Fata pin-up pentru care s-a făcut moarte de om

Andreea Petrescu

18 January 2013

Poate că titlul „Fata în leagănul de catifea roşie” (The Girl in The Red Velvet Swing) vă spune ceva. Şi cu siguranţă nu vă e străin stilul pin-up, făcut celebru de reclamele americane de la începutul secolului XX, cu ale sale forme senzuale, coafuri înalte şi buclate şi ochi accentuaţi seducător cu tuş negru. Evelyn Nesbit a fost una dintre primele fete pin-up şi a devenit personaj în filmul regizat de Richard Fleischer. Nici nu e de mirare. A generat multe pasiuni, una dintre ele cu adevărat tragică, şi a avut o viață mai plină de evenimente decât un roman de aventuri.  

Evelyn s-a născut în Pittsburg, pe la 1886. Era fiica unui avocat cu o gândire mai deschisă în privinţa femeilor decât o impuneau tiparele vremii. Credea în isteţimea lui Evelyn, îi cumpăra cărţi şi o încuraja să-şi urmeze pasiunea pentru dans. Evelyn era „fetiţa lui tata”. Doar că, pe cât era bărbatul de iubitor cu fiica lui, pe atât era de nepriceput în a gestiona finanţele. A murit pe neaşteptate şi i-a lăsat pe Evelyn, mama şi fratele ei lefteri şi fără un acoperiş deasupra capului. Mama lui Evelyn nu ştia să facă mai nimic, aşa că nu şi-a putut găsi de lucru. A plecat în Philadelphia, unde s-a angajat la o fabrică de confecţii. Tot acolo i-a adus şi pe copii, care, la doar 14 (cât avea Evelyn), respectiv 12 ani, au muncit câte 12 ore pe zi, şase zile din săptămână. Aici a cunoscut-o însă Evelyn pe pictoriţa care avea să-i schimbe viaţa. Fascinată de frumuseţea copilei, femeia i-a făcut un portret şi nu a durat mult până să înceapă să curgă ofertele. Tot mai mulţi artişti tânjeau după chipul Evelynei, iar fata şi-a dat repede seama că poate câştiga mai mult din meseria de model decât din cea de cusătoreasă.

Mama lui Evelyn a primit o listă întreagă de contacte ale unor artişti din New York. Plecată acolo fără succes ca să-şi caute de lucru, a pus-o pe fată în legătură cu James Carroll Beckwith, un pictor care lucra cu o agenţie de modele şi care a fost impresionat de frumuseţea şi de ambiţia fetei. A trimis-o la reviste, case de modă şi artişti, iar Evelyn a devenit în scurt timp unul dintre cele mai dorite chipuri din New York. A apărut pe coperta revistelor Vanity Fair, Harper’s Bazaar şi Cosmopolitan, dar şi în reclame şi pe ambalajele a tot soiul de produse, de la pachete de ţigări până la cutii de bere sau oglinzi de buzunar. A devenit una dintre figurile preferate ale desenatorului Charles Dana Gibson, creator al faimoasei colecţie de schiţe cunoscute drept Gibson Girls şi devenite standard al frumuseţii feminine de la acea vreme.

Dar cariera de model era statică la începutul secolului XX. Evelyn se plictisise să stea ore în şir ţintuită în scaun, aşa că s-a îndreptat către scenă. A cântat la Teatrul Casino de pe Broadway, apoi a fost distribuită în piese şi a devenit faimoasă. Faima i-a atras, cum era de aşteptat, şi admiraţia bărbaţilor. Printre ei s-a aflat şi arhitectul Stanford White, un cuceritor de femei-trofeu, care avea pe atunci 47 de ani şi care a fost teribil de atras de frumuseţea adolescentină a lui Evelyn. Stanford avea un apartament decorat pentru toate poftele trupeşti. Cu o cameră cu pereţii acoperiţi de oglinzi, altele cu picturi, mobilă din cel mai scump lemn, pereţi stacojii şi fructe şi băutură la discreţie, bărbatul îşi construise un lăcaş al desfătării. Piesa centrală, un leagăn înalt, din catifea roşie, pe care Evelyn l-a descris mai târziu, părea a sluji de minune jocurilor şi scenariilor sexuale pe care Stanford adora să le pună în practică. A închiriat un apartament într-un hotel de lux, în care i-a convins să se mute pe Evelyn, mama şi fratele ei, ba chiar l-a ajutat pe băiat să se înscrie la şcoala militară, făcând-o să creadă în tot acest timp (cel puţin aşa a povestit Evelyn mai târziu în autobiografie) că are doar intenţii „paterne” în privinţa fiicei sale. Bărbatul a chemat-o însă pe fată la el în apartament şi, după ce somniferul pe care i-l strecurase în băutură şi-a făcut efectul, a dezvirginat-o.

Incidentul nu a schimbat prea mult lucrurile. Stanford a continuat să-i fie protector, iar Evelyn a fost remarcată de Harry Kendall Thaw, fiul unui bancher şi om de afaceri renumit, dar cunoscut și ca „băiat de bani gata” cu mari probleme comportamentale (sună cunoscut, nu?), care fusese exmatriculat de la Harvard, unde intrase pe pile, pentru că l-a fugărit prin campus pe un şofer de taxi cu o armă. Îl ştia pe Stanford, ba chiar îi purta pică pentru că îl făcuse de râs la o întâlnire cu câteva domnişoare. Thaw a făcut tot posibilul să o cucerească pe Evelyn, iar fata fusese avertizată de Stanford să fie cu băgare de seamă. A reuşit totuşi să le impresioneze şi pe ea şi pe mama ei cât timp fata a fost internată în spital pentru o apendicită (sau avort, se speculează). Venea cu flori şi cadouri şi-i promitea câte în lună şi în stele.

După ieşirea din spital, bărbatul le-a dus pe Evelyn şi pe mama ei la Paris, unde a cheltuit sume uriaşe să le cumpere tot soiul de cadouri, dar şi să le obosească peste măsură cu drumuri interminabile şi să le învrăjbească. A cerut-o în căsătorie şi a trimis-o pe mama ei la Londra. Fata nu voia să-i devină soţie, dar Harry a insistat săptămâni în şir, până ce Evelyn i-a recunoscut că îşi pierduse virginitatea cu Stanford şi că era nedemnă de a-i fi soţie, ştiindu-l obsedat de virginitatea premaritală. Deşi mâhnit, bărbatul a continuat să insiste asupra căsătoriei, apoi a dus-o pe Evelyn într-un castel izolat din Austria, unde a violat-o şi a bătut-o.

Cei doi s-au întors la New York. Anii au trecut şi Evelyn şi-a dat seama că se află într-o situaţie foarte dificilă. Mama ei se recăsătorise, dar nu avea o situaţie materială bună, iar viitorul ei cu Stanford părea să nu ducă nicăieri. După patru ani de insistenţe, a acceptat în cele din urmă cererea în căsătorie a lui Harry, care promitea cu cerul şi pământul că o iertase (el pe ea…) şi că îl va pedepsi pe „bestia” de Stanford. Fata s-a mutat în Pittsburg, unde a locuit împreună cu Harry şi cu mama lui şi a fost silită să ducă o viaţă puritană, ultra-religioasă şi lipsită de idealuri. Interesul lui Thaw pentru ea a început să scadă, în schimb cel pentru Stanford, nu. Îşi cumpărase un pistol şi jura că o să-l demaşte.

Momentul mult-aşteptat a venit într-o zi fierbinte de vară a anului 1906. Harry a anunţat-o pe soţia lui că a cumpărat bilete la spectacolul Mam’zelle Champagne, jucat pe acoperişul Madison Square Garden. Înainte de spectacol, bărbatul a dat cu ochii de Stanford, care urma să participe şi el la premieră. A luat pe el o haină groasă şi lungă, a aşteptat-o pe Evelyn la hotel şi au mers împreună să ocupe locurile. În timpul spectacolului, bărbatul s-a apropiat de câteva ori de masa lui Stanford, ca un câine turbat. În timp ce se cânta piesa de final, „I Could Love A Million Girls”, Harry a scos un pistol şi a tras trei gloanţe în capul arhitectului. Oamenii au aplaudat, crezând că urmăresc o continuare-surpriză a spectacolului. „Actorul” a fost însă arestat şi… a murit liniştit, la 76 de ani, de infarct, în locuinţa lui din Miami, fără să fi săvârşit vreo pedeapsă. Şi asta pentru că, în urma celor două procese care i s-au intentat, s-a decis că Harry ar fi suferit de „nebunie temporară”. Cazul a fost disecat pe viu de presă, mai ales că Evelyn, căreia soacra ei îi promisese un milion de dolari în schimbul mărturiei, a dat toate detaliile relaţiei cu Stanford, spunând că bărbatul a violat-o şi că asta l-ar fi înfuriat pe Harry. Bărbatul a fost internat la un spital psihiatric din New York, de unde a evadat după câteva luni şi a fugit în Canada.

De parcă se putea, viaţa lui Evelyn a devenit şi mai complicată după proces. Nu a primit banii promişi, a încercat să-şi găsească de lucru, dar fără succes, s-a mai măritat o dată, dar a fost părăsită şi a încercat de mai multe ori să se sinucidă. Harry o ţinea sub supraveghere de la distanţă şi îi trimitea câte 10 dolari pe zi când era generos, dar n-a vrut să-l recunoască pe fiul femeii, deşi era al lui. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Evelyn a predat cursuri de ceramică, după ce a scris două cărţi de memorii. A murit la 82 de ani.

Cine-ar fi crezut că a dus aşa o viaţă, judecând după zâmbetul cald din portrete?



Citiţi şi

Fiul jurnalistei asasinate continuă lupta mamei

Femeia în… albastru – Lady Macbeth/The Young Lady

Petele din soarele californian – Big Little Lies

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,246 views

Your tuppence

  1. Celebre (şi) dezbrăcate | Catchy / 4 June 2013 11:55

    […] pe scenă: „Nu a fost niciodată o imagine forţată. Aşa arătam. Eram o combinaţie de punk, pin-up şi coroniţe, ciorapi de mătase găuriţi şi pantofi cu toc. Şi aveam chipuri de îngeri care […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Elsie Wolfe, prima doamnă a designului interior | Catchy / 28 February 2013 9:57

    […] de cotitură din cariera ei a venit în 1905, când arhitectul Stanford White a angajat-o ca decorator pentru una dintre clădirile sale de pe Madison Avenue, transformată […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro