Aston Martin a făcut-o din nou!  După senzația numită One-77, un succes de vânzări în toată regula, fabricantul britanic de mașini sport de lux lansează încă una, în serie limitată, de te doare sufletul privind-o… Austin Martin DBS Ultimate. Despre care se spune că va fi cea mai scumpă mașină sport din toate timpurile.

Și iată cum arată luxul pe patru roți:

E disponibilă Volante sau Coupé, în trei culori - Silver Fox, Carbon Black II și Quantum Silver, în ambele variante de transmisie – manuală și automată și poate fi personalizată pe alocuri. Nu aș mai detalia ce știe să facă motorul unei astfel de săgeți pe șosea, pentru că, mă gândesc, nu ați vrea să fiți la volan. Ci pe locul din dreapta, de unde să mângâiați zecile de diamante din cusăturile tapițeriei și din toate să vă imaginați un mare inel de logodnă . Could be nice to strat the long run in this Aston Martin DBS Ultimate… 

M-a lovit azi ! Oare cu ce modele şi chipuri de femei în minte, creşte o puştoaică în anul de graţie 2012?

Mergeam pe stradă în spatele unor fete de liceu care discutau cu patimă despre cum au făcut ele de râs o colegă de clasă, cu ochelari şi nasul în cărţi, evident “not cool”şi urâtă pe deasupra (că nu ştiu cum se întâmplă, dar mereu oamenii văzuţi ca urâți sunt obligatoriu cei care petrec cel mai mult timp cu cărțile… ce ironie frumoasă !).

Nu intru în amănunte, vă puteti imagina singuri restul, deşi nu cred că o să ajungeţi prea aproape de ce cuvinte colorate mi-au auzit mie urechiuşele.

Şi nu, nici n-am să incep cu : “tinerii din ziua de azi”, educaţie, 7 de ani de acasă sau de oriunde. Nu cred în copiii dubios de cuminţi – cu toate că aici poate greşesc cu ideea mea de copilărie nebună care nu se mai potriveşte acum pe nimic, iar faptul că eu jucam fotbal sau mă căţăram în copaci, fără pic de urmă de simţ de conservare, acum nici n-ar mai avea cum să fie categorisit de un adolescent modern altfel decât fiind ceva “necunoscut” şi peste toată mirarea, poate, asezonat cu un “whatever” mormăit.

Deci… ce mai admiră copiii? Cam ştiu, cam bănuiesc, îi văd, îi aud, doar că azi, probabil, am decis să mă răsfăţ – să şterg tot şi s-o iau de la început, sperând să găsesc ceva mai frumos sau să las macar loc speranţei. Şi pentru că încă îmi mai aduc aminte că nici unui copil nu-i place să i se impună ceva, mi-a venit să scot doar din cufărul de gânduri, aici, un strop din inspiraţia mea de viaţă, şi… şi atât. Alegerea aparţine fiecăruia !

Fie că acum descoperi o idee de drum, fie că te regăseşti în cel deja ales… încă o dată…

N-am să vorbesc eu despre Ea, una dintre femeile-inspiraţie pe care le port cu drag, cu mine, mereu – Audrey Hepburn!

Am să las chiar cuvintele ei s-o facă…

Undeva, acolo, azi sau oricând, încă cineva le va citi sau şi le va reaminti… va zâmbi, va creşte, va alege, se va ridica, va învăţa să zâmbească din nou, să danseze cu graţia şi iluzia eternei zile de mâine, va învăţa să fie împlinită dincolo de vârstă, tipare, modă sau orice alte piedici vom mai inventa în calea Bucuriei de a fi o femeie Frumoasă cu totul, o femeie frumoasă cu toată viaţa ei !

“I believe in pink. I believe that laughing is the best calorie burner. I believe in kissing, kissing a lot. I believe in being strong when everything seems to be going wrong. I believe that happy girls are the prettiest girls. I believe that tomorrow is another day and I believe in miracles.”

“ Cred în roz. Cred că râsul este cel mai bun mod de a arde calorii. Cred în a săruta, cât mai mult. Cred în a fi puternic când toate par că merg prost. Cred că fetele fericite sunt cele mai frumoase fete. Cred că mâine este o nouă zi şi cred în miracole” .

“For attractive lips, speak words of kindness.
For lovely eyes, seek out the good in people.
For a slim figure, share your food with the hungry.
For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day.
For poise, walk with the knowledge that you never walk alone.
People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed and redeemed; never throw out anyone.
The beauty of a woman is not in the clothes she wears, the figure that she carries or the way she combs her hair.
The beauty of a woman must be seen from in her eyes, because that is the doorway to her heart, the place where love resides.”

  “Pentru buze atrăgătoare, spune cuvinte calde.

Pentru ochi frumoşi, caută să vezi binele din oameni.

Pentru o silueta suplă, împarte hrana ta cu cei flamânzi.

Pentru un păr frumos, lasă un copil să se joace cu degetele prin el, o dată pe zi.

Pentru echilibru sufletesc, mergi cu credinţa că nu eşti niciodată singur în drumul tău.

Oamenii, mai mult decât lucrurile, trebuie să fie reclădiţi, înnoiţi, însufleţiţi, îndreptaţi, izbăviţi, iertaţi– nu renunţa niciodată la nimeni !

Frumuseţea unei femei nu stă în hainele pe care le poartă, în aparenţa ei sau în felul în care îşi piaptăna părul.

Frumuseţea unei femei se vede în ochii ei, pentru că sunt poarta către inimă, către locul în care sălăşuieşte dragostea.” -

“As you grow older you will discover that you have two hands; one for helping yourself, the other for helping others.”

“Pe măsură ce creşti în vârstă vei descoperi că ai două mâini : una pentru a te ajuta pe tine şi una pentru a-i ajuta pe ceilalţi.”

Post scriptum de gând : am să pun alături de speranţa de azi, şi răbdare şi un zâmbet trecut de treizeci de ani … Ştiu că nu poţi strânge în suflet cu aceeaşi măsură şi adolescenţa rebelă (când ştii că sigur că ştii tot…) şi clipa în care eşti pregatită să iubeşti pe altcineva drept model pentru viaţa. La fel de bine ştiu că toate “seminţele” acestea de cuvinte cu tâlc vor rodi într-o zi, când te aştepţi mai puţin…Până atunci, doar ia-le cu tine pe drum!

Îţi mulţumesc de pe acum…

Când m-a invitat să scriu, Mihaela mi-a spus că pot alege orice subiect. Ei, bine, primul la care m-am gândit și care ar “atinge” o mulțime de femei, este legat de apropierea vârstei de 40 de ani. Dar nu în stilul obișnuit, cu teama de îmbătrânire, de menopauză etc., ci legat de cum îmi imaginam ca adolescentă că voi fi la 40 de ani.  

Ca mai toate adolescentele, o ai ca model pe mama, profesoarele etc și la 16 ani îți spui că sunt bătrâne și că vei la fel vei ajunge și tu la 40 de ani, dar este o imagine falsă. Îmi dau seama de asta acum, când am 36, deci aproape de vârsta aceea. Iar prietenele mele gândesc la fel. Și ar fi interesant de răspuns la întrebarea: ce înseamnă azi 40 de ani? Pentru că așa ar putea participa la dezbatere și femei mai tinere, și cele de 40 ori mai mature. Dar și bărbații ar putea spune ce gândesc…:)

Când ai 16 ani și te gândești la 40, îți imaginezi o doamnă nu prea amuzantă, un pic distantă, îmbrăcată mai sobru, dar nu prea grozav, ca profesoara noastră de istorie, de exemplu…

Dar când mai ai puțin până la 40 sau ai trecut cu câțiva ani peste, și te uiți în oglindă, femeia pe care o vezi nu seamănă deloc cu această imagine. În ciuda celor câteva riduri ori rotunjimi, ea se poate încă îmbrăca modern, “fashion”, fără să strârnească amuzamentul cuiva, și, nici în mintea ei, nu s-a îndepărtat de tot de visele de adolescentă.

Deci, ce înseamnă femeia de 40 de ani?

- înflorirea deplină;

- o fată cu riduri, dar și cu crize de acnee! … o femeie frumoasă;

- o fată care este mamă, dar care poate fi și adolescentă din când în când;

- o femeie care și-a părăsit bărbatul, și-a luat copiii de mână și începe să trăiască!

- o femeie care s-a regăsit în sfârșit și care și-a uitat data nașterii;

- cineva care nu știe mereu ce vrea, dar știe perfect ceea ce nu mai vrea și care va face totul pentru
a nu mai bate pasul pe loc și merge înainte. Pentru că are o viață nouă de început!

Vedeți bine că nu e doar un răspuns. Este fie o tânără fată care continuă să joace acest rol, fie o doamnă în vârstă care era așa și când era tânără sau o tânără fată și ceva în plus. Iar eu sunt încă tânără ! La fel cum sunt și Sophie Marceau, 45, Halle Berry, 45, Elle Macpherson, 47, Emmanuelle Beart, 48, Demi Moore, 49 etc.

Tu?

- Draga mea, spune-mi acele superbe două cuvinte care-i leagă pe oameni pentru totdeauna.

- Sunt însărcinată!

Probabil râdeți, dar câți dintre voi n-or fi crescut într-o familie formată chiar așa? Era o vreme când bărbatul trebuia să facă „ceea ce se cuvine” dacă o lăsa grea pe domnișoara. Chiar și mai încoace, în plin comunism, când a rămâne însărcinată era un accident util societății – creștea populația – bărbații tot făceau ce se cuvenea. Pentru că „se intervenea” pe linia socrilor sau chiar pe linie de partid.

Am un văr care s-a însurat dintr-o astfel de prostie. Avea 19 ani, tocmai terminase liceul, se angajase la Mecanică Fină unde lucra taică-su, și într-o zi, în stația de tramvai, a făcut mișto de o colegă, întrebând-o dacă nu dă și ea un suc. Se plictisea așteptând tramvaiul, iar când fata a zis că dă, la ea acasă, s-a dus. Câteva săptămâni mai târziu a aflat că era fiica secretarului de partid pe uzină și că tatăl ei face presiuni asupra tatălului lui să-i ia fiica de noră, că rebelul de fi-su o lăsase grea. Ulterior au mai făcut un copil și el a luat-o rău pe băutură, că nu se potrivea deloc cu nevastă-sa, dar nu mai avea ce face. Nu se inventase Internetul pe vremea aia.

Spre surprinderea mea am auzit scuza asta cu copilul chiar recent, de la un cunoscut virtual, cu care flirtam acum mulți ani pe un site de dating. A dispărut brusc din peisaj, ca să reapară zilele trecute. Și-a reluat id-ul de cuceritor și lua femeile la rând să vadă care cât de disponibilă mai e. Când l-am întrebat ce a pățit între timp mi-a zis că a pățit gemeni. Și acum? Acum, zice, ne-a trecut.

Gemenii n-au trecut, nici căsnicia, deocamdată. Dar motivul pentru care el a fost în stare să încuie ani de zile într-un fișier o lungă listă de cadâne 2.0 s-a perimat. Plictisul casnic poate fi alungat cu niște flirturi virtuale care se pot transforma, de ce nu, în scurte aventuri reale. Mai târziu, Dumnezeu cu căile lui întortocheate. Și ajungi probabil la punctul la care te întrebi, inevitabil: la ce bun să faci ce se cuvine? Cât se mai cuvine în epoca asta, în care nici măcar dragostea nu mai durează mai mult de trei ani, darmite o căsnicie bazată pe interesul înălțător de a procrea?

Nu știu ce părere aveți voi, dar mie mi se pare că la originea dezastrului matrimonial pe care-l traversează societatea modernă stă această uriașă plajă de variante care se află doar la un click distanță. Și pentru el și pentru ea. Faptul că ele probabil se lasă mai greu sau mai târziu antrenate în aventuri extraconjugale (virtuale sau nu) se datorează programului încărcat cu care femeia încă e pricopsită, în ciuda emancipării mult clamate. Ea încă mai are de crescut copiii pe care i-a făcut „ca să pună mâna pe un soț”. El nu face asta decât foarte rar, iar dacă se întâmplă să mai aibă și un job static, în fața computerului, e aproape sigur că cel puțin acolo, în cutia magică, mai are un mic harem cu care își întreține neuronul emoțional amorțit în căsnicie.

Nu e nimeni de vină în ecuația asta. Poate doar faptul că modelul social pentru care am fost proiectate (în special noi, femeile) nu mai face față evoluției lumii. Înainte ispitele erau rare și vizibile, de aceea mai ușor de contracarat. Dacă vedeai că-i alunecă ochii după alta puteai (sau nu) să iei măsuri pe loc. Acum n-ai de unde să știi după câte îi alunecă degetele pe tastatură și ochii pe ecran. Și chiar dacă bănuiești – că poate și tu tot așa l-ai cunoscut – vei primi întotdeauna replica liniștitoare „e doar chat, mami, știi doar că pe tine te iubesc!”. Până când apare Pisi sau Iubi în fereastra alăturată .

Când vorbeau despre Girl Power, Spice Girls probabil nu ştiau că fetele le vor depăşi orice aşteptări. Numai în ultimul an, marile dar şi micile ecrane (dacă plasmele cu diagonala de un metru mai sunt mici…) au fost luate cu asalt de trei adolescente războinice care şi-au luat soarta în mâini şi au pornit la bătălia, mai ales la propriu, cu mafioţi, criminali şi psihopaţi. Hanna (16 ani), din pelicula “Hanna-Hanna” (interpretată de actriţa cu nume imposibil, Saoirse Ronan, care, ca să stabilim odată pentru totdeauna, se pronunţa Să’rşă), este cea mai recentă astfel de eroină la vârsta liceului. Când alte fete de acelaşi leat aveau ca maximă problemă în viaţă teza la geografie, Hanna învăţa să ucidă, deprindea arte marţiale şi cum să scape teafără în tundră. Instruită de tatăl său să fie o maşinărie de ucis, fata traversează Europa cu mai mulţi răufăcători, agenţi secreţi şi asasini pe urmele ei, într-un spectaculos thriller de acţiune. Crescută însă în ţinuturi arctice, departe de civilizaţie, iPod-uri şi electricitate, Hanna încearcă să supravieţuiască într-o lume care îi pare extraterestră…

Mattie (jucată de Hailee Steinfeld), eroina de numai 14 ani din “Adevăratul curaj” (“True Grit”) al fraţilor Coen, are cu totul altfel de probleme. Nici mai mult, nici mai puţin decât rămasă orfană în Vestul Sălbatic, în loc să plângă într-un pension simandicos, fata purcede la a-l căuta pe ucigaşul tatălui ei. Datorită minţii sale şi curajului, ea îi angajează pe cel mai duri oameni ai legii, un Marshall sictirit de viaţă şi un ranger afurisit, pe care îi manipulează, înduioşează, forţează sau cicăleşte să-i rezolve problemele. Ea nu se sperie să intre cu calul în râu până la gât, să şantajeze escroci sau să înfrunte criminali, păstrându-şi cu toate acestea chipul nevinovat care face toţi banii.

Despre Katniss Everdeen, adolescenta de 16 ani silită să lupte pe viaţă şi pe moarte prin Munţii Apalaşi într-o Americă degenerată după un cataclism, am scris nu de mult chiar la această rubrică, în ştirea despre filmul “The Hunger Games”. Dârza luptătoare, care are chipul şi silueta atletică a lui Jennifer Lawrence, este mânată în luptă de imaginaţia scriitoarei Suzanne Collins şi s-a spus că reprezintă un fenomen care va detrona teenagerii vampiri din seria “Twilight”. 

Precursoarea tuturor este însă supravieţuitoarea din “Nikita” lui Luc Besson. Franţuzoaica Anne Parillaud, care era un fel de Saoirse Ronan a anilor ‘80, va rămâne pe vecie legată de imaginea delincventei drogate în vârstă de 19 ani care e condamnată la moarte pentru uciderea unui poliţist, dar în loc să fie executată, este antrenată să ucidă pentru guvern. Filmul lui Besson a avut cel puţin patru spin-off-uri (“Point of No Return”, “Leon”) şi remake-uri (cu Maggie Q, respectiv Peta Wilson), iar acum tema puştoaicei silite să lupte ca un bărbat a evoluat într-o adevărată modă, pentru care Hanna, Mattie şi Katniss e posibil să fie doar începutul.

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.

Tare s-a mai mirat mătuşa Anica atunci când nepoata, fata aia bălaie, cu ochii ca mura dată-n pârg, i-a cerut vreo câteva batice, să le arate străinilor veniţi în ospeţie. Cine ar vrea să vadă broboadele înflorate şi de ce, s-a întrebat mătuşa, dar codana a zâmbit jucăuş şi a rugat-o să-şi scufunde mai adânc mâinile în lada cu amintiri.

 Mătuşa a ascultat-o şi a scos, pe rând, batice şi din timpurile tinereţii, dar şi mai dincoace, de când cochetăria înseamnă mai mult zâmbet şi suflet cald şi mai puţine sulemeneli. Şi dacă tot a umblat printre broboade, nu s-a îndurat mătuşa să nu şi le mai potrivească oleacă pe creştet. Ăla cu cu flori roşii îl avea de la omul ei, cadou de la iarmarocul la care i-a furat primul sărut. Casânca a purtat-o când naşa i-a dezvelit voalul de mireasă şi a legat-o cu ţesătura ce avea să-i arate mereu că este femeie vrednică din sat, că nu orice purta aşa lucruri frumoase şi bune. Uite că nepoata are dreptate şi că toată lumea ar trebui să ştie că există o ierarhie şi între baticuri.

 Basmaua arată cât degospodăros ţi-i neamul, te deoache la obraz şi-ţi arată vârsta. Ştia ea, fata, că nu degeaba-i şcolită prin ţări îndepărtate, că femeile de la sate încă mai au colecţii cu astfel de obiecte de podoabă, pe care le scot la zile mari.

În lumea satului, baticul a fost mereu semn al supunerii atât faţă de bărbat, cât şi faţă de Dumnezeu. Până la măritiş, fata nu-şi acoperea capul decât în biserică, la vreo înmormântare şi când lucra la câmp. Când intra în rândul nevestelor, nu mai avea voie să poarte capul descoperit, lucru statuat încă din noaptea nunţii, odată ce naşa îi schimba voalul pe batic.

Şi culorile au codul lor. Nevestele tinere pot purta “legături” înflorate sau colorate, din materiale mătăsoase, iar bătrânelor le mai rămân cele închise la culoare şi ţesute din fir gros. Aşa e obiceiul în lumea satului şi nimeni nu-l încalcă fiindcă altfel te-ai face de râs. Mai are mătuşa Anica şi pestelci înflorate, şi saluri mai subţirele, dar şi berta din catifea, la care au tânjit multe cumetre. Material bun, lucrătură măiestrită, cu dantelă pe margine, nu se mai poartă astăzi, dar e frumoasă ca amintire. Ei, şi dacă tot i-a scos nepoatei basmalele, poate ar trebui să-i mai spună un secret. Că baticul nu se poartă oricum şi că e bine să cauţi nu numai la uitătura femeii, să vezi de-i mânioasă ori nu, ci şi la legătură – dacă baticul e prins sub bărbie, e supărată; dacă e legat la spate, e veselă! Aşa că mătuşa Anica, atunci când şi-a potrivit din nou casânca de fată tânără în faţa oglinzii, a legat-o la spate, de bucurie că nepoata i-a adus oaspeţi.

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.

Prin urmare, s-a creat o întreagă industrie de cărţi, dvd-uri video sau audio, conferinţe şi workshop-uri care folosesc miturile din psihologia populară şi ne învaţă cum să rămânem noi înşine, dar în acelaşi timp să fim şi mai buni (?), undeva aproape de perfecţiune, cum să alegem facultatea, partenerul de viaţă, slujba, cum să ne educăm copiii, cum să învăţăm o limbă străină în timp ce dormim sau cum să slăbim ascultând doar un CD cu mesaje subliminale.

Cercertările ştiinţifice arată că, într-o măsură surprinzător de mare, ceea ce considerăm adevărat cu privire la psihologie, de fapt nu este. Cartea „50 de mari mituri ale psihologi populare” este un ghid de aproape 500 de pagini care ne poate ajuta să despărţim mitul psihologic de realitate. Sunt aduse în discuţie 50 de mituri principale, împărţite în 11 capitole, scrise într-un stil uşor de înţeles pentru oricine, specialist în psihologie sau nu. Fiecare capitol se încheie cu alte mituri discutate pe scurt, 250 în total, alături de referinţele bibliografice care invită la aprofundarea acestora.

Unele dintre cele mai interesante mituri infirmate pe baza cercetărilor sunt că nu ne folosim doar 10% din capacitatea cerebrală (aşadar nu avem nevoie de cărţile şi articolele care ne promit să ne readucă cei 90% din creier), că mesajele subliminale nu pot convinge oamenii să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face, că adolescenţa nu este, inevitabil, o perioadă a frământărilor psihice – doar o minoritate (20%) dintre adolescenţi trec printr-un tumult pronunţat, majoritatea adolescenţilor având dispoziţii afective pozitive şi relaţii armonioase cu părinţii şi colegii, că oamenii nu trec printr-o criză la mijlocul vieţii (nu trebuie să te temi de împlinirea a 40-50 de ani, lumea ta nu se va da peste cap, nu vei divorţa, nu vei lua decizii iraţionale, poate doar îţi vei cumpăra o maşină nouă, sport – dar asta doar pentru că la vârsta asta ţi-o permiţi), că hipnoza nu este folositoare pentru recuperarea amintirilor unor evenimente uitate, că testul poligraf nu detectează minciunile (ci emoţiile, care sunt interpretabile, de aceea testul poligraf nici nu e admis ca probă în sălile de judecată), că oamenii nu pot învăţa diverse lucruri, cum ar fi o limbă străină, în timp ce dorm (acest mit a alimentat un întreg comerţ de produse pentru oamenii care vor ceva repede, fără prea mult efort), că opusele nu se atrag (ba dimpotrivă, fiecare dintre noi caută persoane cu care să semene cât mai mult, toate filmele care arată poveşti uimioare de dragoste între oameni complet diferiţi sunt scorneli), că femeile nu sunt mai neîndemânatice la volan decât bărbaţii (bărbaţii au cu 70% mai multe accidente decât femeile, din cauză că aceştia îşi asumă mai multe riscuri la volan), că este bine să nu ne exprimăm furia, chiar şi în feluri nedistructive (agresivitatea nostră este ca o fântână, cu cât scoatem mai multă apă, cu atât se va umple mai mult).

Dacă ”aşa am văzut la televizor” sau ”toată lumea ştie că” sau ”aşa s-a întâmplat în filmul” nu înseamnă că e şi adevărat şi trebuie să adoptăm imediat aceste ”adevăruri” în viaţa reală. Autorii cărţii îşi propun să elimine convingerile larg răspândite, dar false, şi să le înlocuiască cu informaţii exacte, pe care noi să le putem folosi pentru a lua decizii mai bune în lumea reală. Această lucrare este bazată numai pe cercetare ştiinţtifică, obiectivă. Ce înseamnă asta? Înseamnă că probabilitatea ca rezultatele cercetărilor psihologice să fie adevărate este de minimum 95%. Poate e bine să privim puţin dincolo de ce ne face să râdem sau să fim curioşi, să ne întristăm sau să ne emoţionăm (exact trăirile afective vânate de industrii), să privim puţin cu lupa mecanismele mentale şi să căutăm adevărul.

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.

“Niciun festival fără un scandal” pare să fie deviza şi anul acesta pentru Festivalul de Film care stă să-nceapă la Cannes. Anul trecut, în centru a fost cineastul danez Lars von Trier, care şi-a exprimat simpatia pentru Hitler, fiind declarat imediat persona non grata pe Croazetă. Ecourile scandalului s-au stins greu, regizorul a fost nevoit să-şi pună cenuşă în cap şi iată-ne ajunşi la cea de-a 65-a ediţie. Anul acesta vizaţi sunt chiar organizatorii festivalului, acuzaţi de sexism de un grup de regizoare franceze, nemulţumite că în competiţia oficială nu există nicio peliculă regizată de vreo femeie.

 “Regizorii celor 22 de filme din competiţia din acest an sunt toţi – ce coincidenţă fericită – bărbaţi. Festivalul va premia pe cineva din cercul său de apropiaţi, apărând fără niciun ascunziş valorile virile”, afirmă în scrisoarea lor regizoarea Virginie Despentes, cineasta Coline Serreau şi actriţa Fanny Cottonçon. Publicată în ziarul Le Monde, simultan cu o petiţie lansată online, scrisoarea de protest e sprijintă deocamdată de peste o mie de persoane, majoritatea femei care au legătură cu industria cinematografică franceză.

În spatele iniţiativei se află grupul feminist La Barbe, care aminteşte şi că trofeul Palme d’Or a fost atribuit doar o singură dată unei femei. În 1993, regizoarea neo-zeelandeza Jane Campion a fost recompensată pentru “Pianul”, peliculă în care senzualitatea se îmbină armonios cu acordurile de pian. “Iar anul trecut, probabil din cauza unei lipse de vigilenţă, patru femei au fost incluse în lista celor 20 de nominalizaţi în competiţia oficială”, adaugă protestatarele.

“În acest an, domnilor, v-a venit mintea la cap şi noi suntem copleşite de bucurie. Festivalul de Film de la Cannes va permite lui Wes, Jacques, Leos, David, Lee, Andrew, Matteo, Michael, John, Hong, Im, Abbas, Ken, Sergei, Cristian, Yousry, Jeff, Alain, Carlos, Walter, Ulrich şi Thomas să demonstreze încă o dată faptul că «bărbaţii apreciază profunzimea femeilor doar atunci când este vorba de decolteul acestora»”, mai scrie în scrisoare.

Doar şapte femei regizoare merg anul acesta la Cannes, toate franţuzoaice ale căror filme vor fi proiectate în celelalte secţiuni ale festivalului.

Iar reproşurile nu se opresc aici! “Aţi făcut totul pentru a le împiedica pe femei să îşi găsească un loc în acest mediu foarte protecţionist. Mai presus de orice, tinerelor fete nu trebuie să le vină ideea că, într-o bună zi, ar putea avea îndrăzneala să facă un film şi să urce pe treptele din faţa Palais des Festivals prin propriile merite, nu la braţul unui Făt Frumos”, adăugă indignate autoarele scrisorii.

Toate acuzaţiile au fost dezminţite de Thierry Fremaux, delegatul Festivalului de Film de la Cannes, care a asigurat cinefilii că nici nu se pune problema ca un film să fie selectat doar pentru că a fost regizat de o femeie. “Acest lucru ar crea un precedent care ar submina scopul festivalului”, a adăugat el. Pe bună dreptate, Fremaux subliniază că astfel de întrebări nu trebuie lansate doar înaintea festivalului, ci de-a lungul anului şi peste tot în lume: “Drepturile femeilor trebuie apărate dincolo de Cannes.”

Deocamdată ele sunt apărate de principalele reviste pentru femei din Franţa, care au titrat zilele acestea: “Sexismul pe Croazetă” sau “Festivalul de Film de la Cannes 2012: Unde sunt femeile?”. Câteva dintre ele sunt, iată, în juriu.

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.

Unele mişcări artistice se întâmplă în mod organic. Impresionismul şi fovismul, spre exemplu, au apărut natural din prietenia şi practica artiştilor. Numele şi filosofia estetică a Impresionismului au apărut aproape ca un gând ulterior, accidental.  Şi totuşi atât de numele, cât şi conceptul,  s-au păstrat. Un cuvânt jignitor aruncat de un critic de artă la adresa tabloului lui Monet, „Impresie, răsărit de soare” a devenit sămânţa care a oferit în cele din urmă acestui grup de artişti o imagine recognoscibilă.

Alte mişcări artistice se întâmplă programat. Suprarealiştii nu ar fi putut să fie ceea ce au fost fără structura filozofică şi concentrarea uneori dogmatică, îngustă, pe care a conferit-o scriitorul André Breton artei lor.

În ziua de azi, curentele artistice pot apărea în spaţiul virtual. Internetul pune în legătură artişti aflaţi în toate colţurile lumii, care nu s-ar fi întâlnit niciodată, nu ar fi creat împreună, nu ar fi observat că împărtăşesc aceeaşi viziune, nu ar fi putut deveni prieteni. Aşa a apărut postromantismul. Înainte de a cunoaşte vreun artist, am scris despre valorile estetice pe care le-a pierdut arta contemporană şi pe care ar trebui să încerce să le recupereze. Am numit această estetică „postromantism” şi am postat-o pe Internet. Însă postromantismul, ca mişcare, nu a luat fiinţă înainte de 2002, când un artist, sculptorul mexican Leonardo Pereznieto, şi-a descoperit arta reflectată în cuvintele mele.  De atunci am descoperit zeci de artişti care îşi identifică arta cu viziunea noastră estetică. Cartea mea, numită „Romantism şi postromantism” (Lexington Books, cartonată 2007, carte broşată 2010), prezintă pe câţiva dintre aceşti artişti şi curentul postromantic. Acest scurt eseu de mai jos descrie cum a luat fiinţă mişcarea postromantică.

Un mod logic de a explica natura artei postromantice este acela de a începe cu denumirea sa. Cu siguranţă, având un nume ca acesta, postromantism, această mişcare are legătură cu artă romantică. Şi totuşi, pentru că există un „post-” acolo, probabil că vine după Romantism, fiindu-i oarecum contemporan. Postromantismul este, într-adevăr, în primul rând, dar nu exclusiv, inspirat de arta romantică a secolului al nouăsprezecelea. Pictorii postromantici admiră arta lui Bouguereau, ale cărui imagini senzale, palpabile de femei angelice şi păstoriţe au fost în cele din urmă înlocuite de stilul mai puţin idealizat al impresioniştilor. De asemenea, ei şi-au găsit inspiraţie în picturile prerafaeliţilor, care au şocat societatea victoriană, dar au rezistat testului vremii ca una dintre cele mai interesante moşteniri artistice ale acelei perioade. Sculptorii postromantici se identifică cu arta sculptorului Rodin, care a revoluţionat sculptura, ca expresie a pasiunii, senzualităţii şi emoţiei.

Când am vorbit cu o jurnalistă despre arta postromantică, ca să-i ofer o introducere la una dintre expoziţiile noastre colective, ea a ridicat mai multe întrebări de o importanţă crucială pentru explicarea acestui curent. Ea m-a întrebat: unde se află „post” din postromantism? În ce constă originalitatea artei postromantice? Ce face din acest grup de artişti împrăştiaţi în toată lumea un curent artistic? Mai jos voi răspunde la aceste întrebări.

1. Romantici în inspiraţie

Este relativ uşor de indicat continuitatea dintre curentele Romantism şi Postromantism.  Ca şi artiştii romantici, postromanticii suprind în lucrările lor pasiunea umană, senzualitatea şi frumuseţea. Ei oglindesc şi, în acelaşi timp, idealizează realitatea vizuală. Când te uiţi la sculpturile lui Leonardo Pereznieto sau Nguyen Tuan, depistezi imediat influenţa lui Rodin. Tot astfel, picturile lui Edson Campo evocă puritatea senzuală a lui Maxfield Parrish, precum şi poveştile alegorice şi eleganţa prerafaeliţilor.

Însă artiştii postromantici încorporează şi alte stiluri de artă în stilul propriu. De aceea, ceea ce îi face postromantici nu este doar inspiraţia pe care o găsesc în mişcarea romantică, ci şi faptul că, asemenea romanticilor, privilegiază exprimarea frumuseţii, pasiunii şi senzualităţii în arta lor.

2.  Originali în creaţie

Problema originalităţii este foarte complicată. Cineva ar putea să se întrebe, şi pe bună dreptate, cum sunt aceşti artişti originali, atunci când ei imită în mod evident stiluri de artă care au cel puţin două sute de ani? Mai mult chiar, oare stilurile moderne de artă – expresionismul abstract, pop art şi instalaţiile postmoderne, parodiile şi pastişele – nu au înlocuit deja tradiţia artei care imită şi idealizează realitatea?

Pentru a explica de ce şi cum este postromantismul original, haideţi să vedem mai întâi ce înseamnă originalitate. Ce face arta să fie originală? Spre deosebire de ceea ce este nou? Spre deosebire de ceea ce este trecător? Spre deosebire de ceva care are doar o valoare de şoc momentan?

Întreaga noţiune potrivit căreia arta trebuia să fie mai presus de toate îşi are originile în secolul al al XIX-lea, în mişcarea impresionistă. Artişti precum Manet sau Monet socoteau valoarea artistică în capacitatea ei de a merge împotriva normelor stabilite de Academie şi Saloane. Ei au prezentat realitatea într-o manieră complet nouă. Aşa cum a explicat celebrul romancier francez Emile Zola, Manet şi impresioniştii stabilesc noul standard pentru ce face arta fie artistică: originalitatea, care presupune nu doar noutatea de stil, ci mai ales o noutate relevantă şi revoluţionară. Cu alte cuvinte, o noutate importantă pentru societate. După impresionism, arta moderna a fost percepută mai degrabă ca provocatoare pentru gândire, decât doar stimulatoare pentru plăcere sau emoţie. Şi astfel arta a devenit, aşa cum a afirmat criticul Arthur Danto, din ce în ce mai conceptuală.

Arta Modernă – tendinţele numite cubism, expresionism abstract, pop art şi arta postmodernă – socoteşte că valoarea ei constă în stabilirea acestei noutăţi relevante. Cu toate acestea, arta contemporană, care continuă tendinţele demarate la începutul secolului al XX-lea, nu mai poate lua de bun faptul că este nouă şi relevantă pentru societate. Când Duchamp şi-a expus pisoarul într-o expoziţie la New York la începutul secolului XX, cu siguranţă a şocat, fiind şi cu totul şi cu totul, cu certitudine, original. Dar oricine face instalaţii şi prelucrări postmoderne astăzi va trebui să se gândească critic la originalitatea artei lui/ei. Dacă faci ceea ce a făcut Duchamp cu optzeci de ani în urmă nu se poate presupune măcar să mai fie de ultimă oră în zilele noastre. În mod similar, când Jackson Pollock a aruncat nişte vopsea pe o pânză şi a stabilit epicentrul artei internaţionale la New York, a fost controversat şi original. Acum tradiţia abstractizării are deja optzeci de ani vechime. Orice artist care pictează astăzi în stil abstract nu poate automat să-şi prezinte opera ca pe ceva original, proaspăt şi modern.

Nu am stabilit încă în ce constă originalitatea artei postromantice, dar am arătat că nici concurenţii nu au făcut asta. Ne aflăm cu toţii în aceeaşi barcă. De fapt, este indiscutabil mai nou şi diferit să găseşti inspiraţie în stiluri de artă vechi de trei sute de ani, decât să le imiţi pe cele vechi de cincizeci de ani. Tendinţele moderniste sunt mult mai comune şi acceptate de ceea ce este astăzi artistic. Asta înseamnă că ar trebui să abandonăm căutarea originalităţii în arta contemporană?

Cu siguranţă, nu. În ziua de azi, arta poate fi încă originală numai dacă pune un nou accent pe indiferent ce tradiţie din istoria artei urmează şi dacă arată că acest accent este încă interesant şi relevant pentru societatea şi cultura vremurilor proprii. Pentru că arta este mai mult despre public – promovare, vânzări, influenţă, consacrare – decât despre procesul de creaţie şi artiştii individuali.

Pentru a ilustra acest lucru, voi împrumuta o analogie de la romancierul şi creatorul de paradoxuri Borges. Borges a scris odată o poveste despre un autor, pe nume Pierre Menard, care a încercat să rescrie romanul Don Quijote în secolul al XX-lea. Menard a reprodus textul lui Cervantes, cuvânt cu cuvânt. Şi totuşi, dintr-o anumită perspectivă, romanul lui era complet diferit. Borges demonstrează că, atunci când transpui ficţiunea într-un context cu totul nou, totul se schimbă.

Cervantes a creat un nivel cu totul nou de limbă spaniolă, nepretenţioasă şi uşor de înţeles pentru vremurile sale. Însă scriind în aceeaşi proză câteva secole mai târziu, Menard suna stătut şi bizar pentru cititorii săi. Ba mai mult chiar, ipotezele sociale şi religioase pe care Cervantes le lua de bune, Menard a trebuit să le înveţe cu mare efort din biografii, istorie şi învăţând limbile clasice. Nu în ultimul rând, în timp ce romanul lui Cervantes se potriveşte de minune în contextul în care a fost creat şi a pus bazele tradiţiei scrierii romanelor, Don Quijote al lui Menard iese din contextul literaturii secolului XX, ca un deget rănit între celelalte. Pe-atunci, cititorii erau obişnuiţi cu stilul de gândire şi fragmentare a ficţiunii moderne. În acest context, un roman ca Don Quijote părea flagrant de tradiţional. Povestea lui Borges arată că arta nu este niciodată doar conţinutul său, ci este, în mare parte, un produs al contextului său social. Scrisul şi cititorii, arta şi publicul său, sunt inextricabil împletite. De aceea nu poţi să aduci trecutul înapoi exact aşa cum a fost, chiar dacă reproduci, până la cele mai mici detalii, stiluri mai vechi.

3. Ies în evidenţă

În mare parte asemenea versiunii de secol al XX-lea a lui Don Quijote scris de Menard, arta postromantică iese în mod deliberat în evidenţă pe fundalul artei contemporane, atât de puternic dominată de artă modernă şi în special postmodernă. Dar arta postromantică nu este reacţionară. Artiştii postromantici îşi dau seama, ca în parabola lui Borges, că ar fi un ţel imposibil aducerea înapoi a Romantismului din secolul al XIX-lea. Nu dorim să înţepenim în timp niciun curent artistic. În schimb, artiştii postromantici păstrează cea mai bună tradiţie – punând accentul pe competenţa tehnică, frumuseţe şi pasiune – ţinând pasul cu vremurile – prin folosirea tehnicilor de new media, prin faptul că sunt sensibili la publicul nostru contemporan şi prin crearea de noi stiluri.

Consider că mişcările artistice nu sunt doar cronologice, sau se succed una după alta, ca în istoria artei, iar apoi se disipează şi mor pentru totdeauna. Mai degrabă arta este, în acelaşi timp, „cronotopică” (ca să folosesc celebra expresie a lui Bakhtin): noua artă este fertilizată în mod constant de diferite stiluri şi mişcări anterioare, pe care le reînnoieşte pentru propriul context. De aceea veţi descoperi parodii postmoderne, amestecate cu o serie de tehnici tradiţionale în picturile lui Edson Campos şi David Graux şi utilizarea de tehnici new media – iluminarea cu vopsea acrilică şi fibră optică – în sculpturile lui Leonardo Pereznieto, inspirate de Rodin. Ca să nu mai vorbesc despre fotografia rafinată a lui Guido Argentini, care înzestrează imaginile moderne cu frumuseţea, nemişcarea, expresivitatea şi rezistenţa sculpturii romantice şi moderniste. Originalitatea noastră constă în echilibrul dintre vechi şi nou. Suntem inovatori în combinarea unică şi armonioasă de tehnici moderne şi tradiţionale. Suntem relevanţi în oferirea sofisticării pe care o caută criticii, amestecată cu frumuseţea, pasiunea şi accesibilitatea pe care le preferă publicul.

4. Mişcarea postromantică

Faptul că suntem originali, în unele privinţe, ne face să fim o mişcare? În general, ce face ca ceva să fie un curent artistic?

În primul rând, o mişcare trebuie să includă un număr semnificativ de artişti, un grup. Un astfel de grup trebuie să fie format din artişti cu reputaţie pe cont propriu, individual. Mişcarea noastră, care abia a început să prindă formă, cuprinde deja zeci de artişti din mai multe ţări, inclusiv Mexic, Brazilia, Statele Unite, Franţa, Belgia, Elveţia, România şi Italia. Şi creştem rapid, pe măsură ce tot mai mulţi artişti se recunosc în arta postromantică.

În al doilea rând, pentru a fi o mişcare, un grup de artişti trebuie să propună nişte tehnici comune şi o viziune coerentă. Artiştii postromantici au implicit în comun acest lucru. Treaba mea ca scriitor este să scot în evidenţă ce au mai evident în comun, prin articularea unei viziuni estetice.

În al treilea rând, şi cel mai important, o mişcare trebuie să se mişte. O mişcare artistică afectează publicului; este discutată de criticii de artă şi mass-media; se adaptează la societate; este contestată şi apar reacţii împotriva ei (în caz contrar, acesta devine impasibiliă şi statică); se răspândeşte şi se transformă; este imitată sau urmată de alţi artişti. Începem tot mai mult să îndeplinim şi acest standard mai profund. Despre artiştii postromantici şi arta lor s-au scris articole peste tot în lume. Au avut câteva expoziţii colective, inclusiv Biennale di Firenze, expoziţia de artă de la Florenţa, Italia, unde o secţiune întreagă a muzeului a fost dedicată artei postromantice.

Cu toate acestea, în cele din urmă ceea ce va face această mişcare să se mişte sunteţi voi – publicul şi cititorii noştri – pentru care pictăm, sculptăm, fotografiem şi scriem. Voi sunteţi cei cărora le dedicăm postromantismul, arta pasiunii.

Traducere şi adaptare din limba engleză Anca Cristina Ilie

În întreaga lume se celebrează, la date diferite, mamele, maternitatea, legăturile materne, influenţa mamei în societate etc. Anul acesta, americanii şi încă vreo 50 de naţii din întreaga lume (din Australia, Austria, Bahamas, Barbados, Belgia, Brazilia, Canada, Chile, Croaţia, Grecia, Hong Kong, Japonia, Noua Zeelandă, Singapore, Ucraina, Vietnam şi multe altele) au sărbătorit Ziua Mamei (Mother’s Day) pe 12 mai. Cum ar veni, mama e numai una, dar ziua ei e în mai multe zile, în funcţie de locaţia pe glob. Sau, cu alte cuvinte, „Spune-mi unde te afli, ca să-ţi spun când trebuie să-i zici la mulţi ani mamei tale”.

Un mare ajutor în creşterea copiilor îl aduc acele persoane care se numesc bone, dădace, guvernante, baby-sitter sau nanny, ca să amintesc doar câteva din denumirile folosite (şi) la noi. Cu ocazia Zilei Mamei tocmai aniversată, Cindy Y. Rodriguez ridică problema recunoaşterii muncii depuse de aceste persoane plătite şi a contribuţiei aduse la creşterea copiilor şi menţinerea curăţeniei şi ordinii în case, într-un articol din HuffingtonPost.com.

Ajutorul bonelor este cu atât mai necesar în cazul mamelor care lucrează. Bonele devin tot mai necesare în economia SUA şi o parte integrantă din familiile nucleare, funcţionale pe măsură ce economia americană necesită tot mai mult ca ambii părinţi să lucreze. În mii de case din Statele Unite, bonele lucrează programe lungi în schimbul unor salarii mici, iar ceea ce le împiedică totuşi să nu renunţe este dragostea pentru copiii de care au grijă şi faptul că într-un fel, joacă rolul unui al doilea părinte – rol care poate duce la conflicte în psihicul copiilor.

Potrivit unor date de la Biroul de Statistică a Muncii din anul 2010, în familiile cu copii 58% dintre gospodării au amândoi părinţii în câmpul muncii. Redactorul Huffington Post dă exemplu unei astfel de bone care a lucrat pentru o familie americană, în care ambii părinţi muncesc. Numele ei fictiv ales pentru exemplificare este Karina. Vreme de doi ani, Karina a lucrat fără forme legale ca bonă pentru patru fetiţe (cu vârstele de 3, 5, 7 şi 11 ani) în zona Upper East Side din Manhattan, alături de o altă bonă internă pe care deja o avea de trei ani respectiva familie. Karina a venit din Mexic în Statele Unite în 2008 ca să lucreze ca bonă cu jumătate de normă, iar acum spune că nu-i vine să creadă că a rămas atât de mult cu această familie. Karina nu numai că a avut grijă de copii, dar a făcut şi menajul casei, muncind aproape 12 ore pe zi, plus o oră drumul de la şi spre casă, în Brooklyn. “Trebuia să fiu acolo la ora 8 dimineaţa şi să stau până la 7 seara, uneori chiar până la 8 seara. Nu aveam niciodată timp de stat. Şi primeam doar 130 de dolari pe zi”, declară Karina. “În plus, copiii se ataşează de tine. Şi era o dramă să văd patru fetiţe care se ceartă pe păpuşi, pe jucării… tot timpul se certau pe ceva. Era foarte solicitant din punct de vedere emoţional”.

Atunci când eşti bonă e ca şi cum ai fi părinte. “Bonele doresc să creeze legături de durată cu copiii. Ele îşi dau seama că nu vor rămâne în familie pentru totdeauna, dar doresc să fie recunoscute pentru munca grea pe care o depun”, afirmă pentru Huffington Post scriitoarea Cameron McDonald, autoarea lucrării “Mamele din umbră: bonele, dădacele part-time şi micropoliticile maternităţii” (titlul cărţii în original în limba engleză este: “Shadow Mothers: Nannies, Au Pairs and the Micropolitics of Mothering”).

McDonald, sociolog la Universitatea din Wisconsin-Madison, a intervievat 50 de bone din zona Boston, aşteptându-se ca nivelul salarial şi condiţiile de muncă să constituie principalele plângeri ale acestora. Însă şi-a dat seama, în urma realizării sondajului, că ele îşi doreau recunoaştere pentru rolul pe care îl joacă în viaţa copiilor de care au grijă. De asemenea, McDonald a intervievat 30 de mame care lucrau cu program întreg şi aveau nevoie cel mai mult de o persoană care să le ajute cu copiii.

În cartea sa, ea o descrie pe “mama din umbră” ca fiind o bonă care ia locul mamei până la 60 de ore pe săptămână, fără să pună în pericol rolul de prim părinte al mamei. Una dintre mame, îşi aminteşte McDonald, aproape şi-a părăsit slujba pentru că fiul ei în vârstă de un an o prefera pe bonă, apoi pe tată, şi abia pe locul al treiea în topul preferinţelor copilului venea mama. Mama respectivă spunea că acest lucru era de-a dreptul enervant.

Aceasta este o situaţie pe care o cunosc prea bine multe bone. “Cel mai rău este la ora de culcare, când copiii mă strigau pe mine, nu pe mama lor. M-am simţit ciudat. Îmi dădeam seama că este supărată pe mine, dar nu am greşit cu nimic”, explică bona numită de Huffington Post – Karina, care a făcut tot posibilul să-i convingă pe copii să o cheme pe mama lor la ora de culcare.

Cindy Rodriguez povesteşte că, printr-o coincidenţă, o situaţie similară a condus-o pe McDonald la documentarea cărţii sale. La vârsta de 15 ani, era bonă pentru un copil de un an şi jumătate, dar în cele din urmă a fost concediată pentru că s-a ataşat prea tare de copil. “Bebeluşul a căzut, iar mama nu a putut să-l aline, aşa că mi l-au dat mie în braţe”, povesteşte aceasta. “Nu am fost niciodată concediată oficial, dar după ce m-au dus înapoi acasă, nu am mai auzit de acea familie niciodată. Eram foarte nedumerită, nu ştiam unde am greşit”.

Potrivit Biroului de Statistică privind forţa de muncă, un raport din anul 2010 arată că din 1,2 milioane de persoane care au drept slujbă creşterea copiilor, 244.000 sunt născuţi în altă parte decât în Statele Unite. McDonald a descoperit că lucrătorii în astfel de slujbe din gospodăriile americanilor fără documente legale, ca şi cei cu jumătate de normă, sunt trataţi mai prost decât cei care au forme legale de muncă.

Aşa a fost, potrivit Huffington Post, şi experienţa Karinei. “Cred că a profitat de mine. Chiar dacă lucram peste nouă ore pe zi nu primeam niciun ban pentru ore suplimentare. În plus, dacă vroiam să stau jos şi să fac o pauză, mama copilului mă întreba: Ţi-e rău? Ceea ce, desigur, însemna că nu aveam voie să mă odihnesc”, povesteşte bona Karina.

Karina nu mai lucrează pentru acea familie; în cele din urmă, a fost eliberată din funcţie, ca să spunem aşa. “Imediat cum mi-a dat voie să plec, mi-am spus în sinea mea: Da! Sunt liberă! Libertate!, dar asta m-a şi durut, pentru că ştiam că-mi va fi dor de copii”, spune Karina.

Acum lucrează pentru două mame lesbiene din Brooklyn doar nouă ore pe zi, este plătită pentru orele suplimentare, dacă e nevoie să stea peste program, şi trebuie să aibă grijă doar de doi copii, în vârstă de 2 şi, respectiv, 6 ani, pe care este fericită să-i înveţe spaniola.

“Dacă aş fi ştiut că pot să muncesc pentru o familie atât de minunată, care mă apreciază atât de mult, mă întreabă ce mai fac şi îmi dau voie să iau câte o pauză din când în când, aş fi plecat de la cealaltă familie cu mult timp în urmă. N-am ştiut niciodată că poate fi atât de bine”, afirmă Karina.

Cuplul din Brooklyn i-a oferit Karinei şi opţiunea de a merge la sala de gimnastică, unde putea să lase copilul de 2 ani în centrul pentru copii aflat acolo.

Potrivit lui McDonald, citată de Cindy Rodriguez în Huffington Post, să fii bonă poate fi o slujbă minunată, dacă este inclus aici şi respectul. Dar aici intervin două tipuri de obstacole: societatea şi locul de muncă.

“Noi, societatea, trebuie să ne depărtăm de… tipul de familie nucleară. Trebuie să acceptăm că mai mulţi adulţi care îl iubesc pe copil constituie o parte integrantă din viaţa copilului şi că nu este nimic rău în asta. Ataşamentul manifestat pentru mai mulţi adulţi iubitori, atâta vreme cât este stabil, este ceva bun pentru sănătatea copilului. Mediile populare ne fac să credem că trebuie să fie dragostea mamei – sau nimic!”, explică McDonald.

Şi totuşi, presiunea asupra mamelor, pentru a fi atotprezente persistă încă. McDonald spune că mamele trebuie să aibe o viaţă în afara locului de muncă şi nu pot munci dacă acest factor nu există. Această tensiune duce la relaţii nesănătoase între mamele care muncesc şi bonele care au grijă de copiii lor, în lipsa lor.

Mesajul final al sociologului McDonald de la bone este: oferiţi un buchet de flori bonei de Ziua Mamei. Bona nu vă ştirbeşte cu nimic poziţia. Ea vă îmbogăţeşte viaţa. Poate fi o situaţie în care fiecare are ceva de câştigat.

 Desigur, articolul din Huffington Post este documentat pe baza unei situaţii existente în Statele Unite. Situaţie destul de diferită de ceea ce se întâmplă la noi. Asemănările pot fi însă faptul că şi la noi, deşi născute în ţară, de cele mai multe ori bonele lucrează la negru, sunt fie şomere, fie pensionare (în general, pe caz de boală, sau anticipat). De asemenea, faptul că şi economia românească necesită, în cele mai multe cazuri, ca amândoi părinţii să lucreze, reprezintă una dintre asemănările cu situaţia americană.

Despre respectul şi recunoaşterea de care se bucură (sau nu) bonele, fie ele românce sau, cum se practică mai nou, filipineze, din gospodăriile româneşti, aşteptăm să realizeze sociologii un studiu dedicat.