decembrie 2011

Regina Elisabeta a II a este o mare iubitoare de cai, călăreşte din tinereţe, şi nici acum, la 85 de ani, nu se dă în lături de la o plimbare călare. Elegant îmbrăcată, având o ţinută corectă şi sigură în şea, bucurându-se de compania unui cal de rasă.

Iat-o mai jos pe Majestatea Sa călare pe Burmese, calul primit cadou din partea Poliţiei Călare Canadiene în 1969 şi rămas în serviciul Reginei până în 1986.

 1982, în compania fostului Preşedinte al Americii, Ronald Reagan

1986, parada Trooping the Colour 

Şi acum, explicaţia pentru titlu.

La începutul lunii decembrie 2011, Reginei Angliei i-a căzut cu tronc iapa Memory, câştigătoarea cursei Albany Stakes la Royal Ascot.

Memory, 2010

Deşi Majestatea Sa cumpără rar cai noi, preferând să-şi crească propriii campioni, de data aceasta a zădărnicit planurile altor interesaţi de aceeaşi iapă: Memory a fost retrasă din licitaţie cu doar câteva ore înainte, cu anunţul că a existat un cumpărător privat. Nimeni altul decât Casa Regală. Deşi iapa era evaluată la un milion de lire, preţul plătit a fost de numai jumătate de milion. Dar foştii proprietari, 20 la număr, printre care şi actriţa Liz Hurley, s-au declarat mulţumiţi de profit, ţinând cont că Memory îi costase doar 65.000 de lire, şi mândri că iapa lor a ajuns în grajdurile regale de la  Sandringham.

Am aflat despre cartierul Lapa din Rio de Janeiro când am coborât din tramvai. Un tramvai galben cu un singur vagon, pe care ei îl numesc bondinho (s-ar traduce prin „cărucior”) și cam aici se oprește asemănarea cu orice tramvai pe care l-am văzut anterior. Lapa e locul de unde decola și unde revenea bondinho după o cursă turbată până în vârful dealului Desterro și înapoi, via un fost apeduct.

Lapa, punctul de pornire, aveam să constat în acceași seară că e compus de fapt dintr-o infinitate de puncte. Depinde de unde vii, de unde îl privești, câtă caipirinha ai băut (caz în care infinitul se multiplică, în general cu factor doi), de rezistența fizică, psihică și morală. Era noiembrie când am ajuns în Rio. Carnavalul cel mare e în februarie, dar am constatat că de fapt nu se oprește nicicând.

Aparent, Lapa nu e decât un fel de Lipscani din Rio, unde cam seară de seară se încinge un chef gereral,  pe străzi şi în cârciumi curge un iureş vesel de dansatori acompaniaţi fără pauză de grupuri dând glas ad-hoc freneticei samba, o mulţime unduindu-se printre vânzători ambulanţi de tigări, dulciuri si migdale sărate, tarabe cu cachasa şi caipirinha (prima fiind ţuica din trestie de zahăr şi al doilea cocktailul elaborat adaugând gheaţă pisată, lamâi verzi şi mult zahăr, motiv pentru care neatentul nu îşi dă seama decât prea târziu că n-a băut tocmai cico și deci s-a îmbătat zob).

Brazilia trăieşte în, prin şi pentru spectacol. Ajungînd acolo, înțelegi de ce carnavalul este emblematic pentru cultura braziliană. Şoferii de autobuz conduc spectaculos de repede, femeile şi bărbaţii sunt spectaculos de fierbinţi, vegetaţia îşi celebrează viaţa în culori intense, la chef oamenii nu rezistă să nu “facă spectacol” (sensul peiorativ aparţine altei culturi decât cea latino-americană). Viaţa e un carnaval, şi participanţii îl savurează pe toată scala lui de vibraţii cromatice. Din observaţiile-mi subiective şi incomplete, brazilienii, când nu au ce face, cântă. Îşi confecţionează rapid un instument de percuţie, dintr-un lighean, o cutie goală de vopsea, un tomberon, un castron, orice, cu condiția să scoată sunet, şi lasă ritmul sa le curgă prin mâini.

Am ajuns în Lapa pe seară, cu Alberto, venit din Spania și un nambian foarte alb și foarte blond. Erau multe de făcut și de băut. Caipirinha e dulce. Dulce, dulce, și te duci. Nu înainte de a-ți proba mușchii și coordonarea motrice pe ritmurile de samba. Țuțurică, prietenul din Brașov cu care m-am întâlnit la Rio, era în elementul lui. Ba chiar îl depășise, pentru că la un moment dat a venit un brazilian mai cumințel și i-a sugerat să o lase mai moale că se dau homosexualii la el. Alături, un carioca (carioca=locuitor al Rio de Janeiro) cu baterii heavy duty îmi preda lecții despre mișcările din bazin indispensabile la samba. Alberto, mai timid, încerca zadarnic să-şi păstreze un statut de observator al scenei deschise care devenise strada pavată cu piatră cubică vibrând sub sute de picioare fericite. În localurile modeste care dădeau în stradă, oamenii încăpeau bucuroși cu zecile, împărțindu-se aleatoriu și efemer în grupuri de cântăreți și grupuri de acompaniament. Nicio emfază în aer, în oameni, în locuri, doar samba.

Lângă noi, namibianul se îndrăgostea de câte zece ori pe minut.

Vieţile noastre sunt aşa cum sunt pentru că aşa au fost vieţile interioare ale părinţilor noştri. Ne iubim, ne despărţim, respingem sexul opus sau îl căutăm, judecăm, învinovăţim, urâm şi facem ceea ce au făcut ei, dar au exprimat altfel. Fiecare copil exprimă într-un mod diferit în viaţa sa traumele părinţilor săi. Pentru că se întîmplă aşa, nu suntem conştienţi că trăim – într-un fel sau altul – aceeaşi viaţă.

Noi credem că trăim viaţa noastră, dar în celule, în minte, în sentimente şi-n emoţii ne purtăm părinţii, bunicii şi străbunicii, purtăm cumva poveștile lor în gene. Natura ne deghizează, parcă, pentru a părea alţii, iar vremurile ne încurajează să ne aşezăm măştile mai bine, pentru a ne crede autorii deciziilor pe care le luăm şi ai trăirilor pe care le avem. Un mare sens al vieţii este acela de a învăţa că iubirea este un dar divin, care nu ne-a părăsit niciodată, orice ar fi făcut părinţii noştri. Sentimentul de vinovăţie, mai degrabă ancestral şi profund ancorat în inconştientul colectiv, ne face vinovaţi, ne face victime şi agresori şi ne împiedică să înţelegem că iubim şi suntem iubiţi. Puterea noastră de a trăi este profund afectată de sentimentul de vinovăţie, din care se naşte gustul pentru suferinţă, pentru judecată, răutate, ură, dramă şi durere..

Nu este nici o întâmplare în creşterea ratei divorţurilor. Nu este o întâmplare în creşterea ratei abandonului la copii sau la bătrâni. Nu este o întâmplare în nici o clipă din vieţile noastre. Nici clipa în care ne îndrăgostim de o altă persoană decât partenerul de viaţă. Nici clipa în care suportăm suferinţa lângă un partener de viaţă. Nici momentul în care pretindem că trăim nefericiţi lângă un partener, de dragul copiilor. Toate acestea nu sunt decizii care ne aparţin. Prin ele noi copiem – adesea –  tiparele mentale preluate de la părinţi (le copiem inconştient, iar ei le transmit inconştient şi de aceea nevinovăţia tuturor este o realitate). Apoi ne simţim vinovaţi până-n măduva oaselor. Iubirea umană pare impregnată de durerea, de stângăcia şi de nefericirea uriaşă a celor ce au trăit în suferinţă şi-n vinovăţie, pentru că au perceput că viaţa este lipsită de iubire. Aceste tipare inconştiente de vinovăţie şi suferinţă sunt cauza infracţiunilor şi a violenţei, cauza rătăcirilor şi a confuziei mentale în care ne aflăm. Ele ne conduc de acolo, din lăuntrul nostru, dar nu pentru că ar avea voinţa proprie de a ne duce şi mai mult în eroare, cât pentru că ne îndeamnă, ne cer și se repetă de la generație la alta pentru ca noi să ne vindecăm.

Când vom înţelege că, orice ar fi făcut părinţii, orice ne-ar face astăzi părinţii, orice am face noi ca părinţi încearcă să ne vindece de vinovăţie şi să ne modifice percepţia pe care o avem despre iubire, vom fi salvaţi. Ne vom ierta părinţii. Această iertare va genera o undă de şoc în celulele noastre, vindecînd durerea celor ce au suferit înainte şi a celor ce se vor naşte din noi. Părinţii şi copiii au nevoie ca de aer de această vindecare. Ea va înălţa conştiinţa umană, care va privi în ochii lui Dumnezeu iubirea mereu prezentă. Doar mintea n-a putut s-o vadă.

Asta a fost singura eroare a părinţilor pe care nu i-am iertat. Asta-i singura eroare a noastră; încă nu ne-am dat iertare și din pricina asta purtăm cu noi prin lume câte-un copil interior puțin bolnav, nervos, iritat și nefericit, orice vârstă biologică am avea. În emoțiile noastre se ascunde trecutul dureros, percepția de a nu fi fost iubiți în copilărie, lipsa de curaj sau suferința, blocajele în calea succesului sau a speranței. Pe toate acestea le-au trăit și părinții noștri, toate acestea ne ghidează în taină răspunsurile emoționale la întâmplările vieții și comportamentele.

Iertând azi, putem vindeca rănile de ieri. Putem vindeca trecutul, iertând acum; orice și pe oricine am ierta, s-ar putea ca noi să fim primii beneficiari ai vindecării prin iertare și ai vindecării prin înțelegere. Iubirea are fantastica putere de a restructura ADN-ul uman(un studiu făcut pe copii instituționalizați a arătata că lipsa de căldură și de iubire generase schimbări în ADN-ul copiilor), cum poate și suferința; dar iubirea și iertarea crează structuri emoționale și fizice sănătoase, care vor transmite în genele copiilor noștri informații capabile să înalțe și să creeze un om viguros, inteligent și mai puțin predispus la deprimare și la nefericire.

Creatoarea de modă Lorena Sârbu, născută în Timişoara, de unde a plecat în S.U.A. în timpul studenţiei, în anii ’90, a fost singurul designer român care şi-a prezentat colecţia toamnă-iarnă 2012 la Săptămâna Modei din New York, desfăşurată între 9 şi 16 februarie.

A fost prima prezentare a Lorenei la New York Fashion Week, în spaţiul dedicat acesui eveniment la Lincoln Center. Colecţia ei a constat în 25 de rochii de seară şi cocktail, iar prezentarea care a avut loc duminică, 12 februarie, nu a fost un defileu pe podium, ci a durat o oră în care, pe fondul decorului albastru-închis al sălii The Box, manechinele, situate pe o scenă şi scoase în evidenţă de lumina reflectoarelor, au purtat rochiile create de Lorena şi au fost pozate de românul Dan Lecca, cel mai cunoscut şi apreciat fotograf de prezentări şi defilee de modă din lume. Deşi Lorena scria în Huffington Post, înainte de prezentare, că este entuziasmată, dar şi surprinsă şi emoţionată de oportunitatea de a participa la Săptămâna Modei, aceasta a părut un pas firesc în ceea ce priveşte expunerea şi recunoaşterea de care se bucură linia care-i poartă numele, aflată în plină ascensiune. Când am avut plăcerea să o intervievez pe creatoare acum câteva luni, spre sfârşitul anului trecut, mi-a spus cu modestie şi optimism că este foarte mulţumită de felul în care a fost primită linia ei, şi că priveşte cu încredere spre noul an. Lorena a început 2012 în forţă, cu realizări care doar au părut să-i depăşească aşteptările.

La gala decernării premiilor Golden Globes din ianuarie, Kelly MacDonald, nominalizată pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar dintr-un serial TV, a purtat o rochie creată de designerul român. În săptămâna următoare, actriţa Blake Lively, considerată un “fashion icon” al noii generaţii de vedete, a purtat o tunică semnată Lorena Sârbu într-un episod al serialului ultra-popular “Gossip Girl.” Apoi, participarea Lorenei la New York Fashion Week a devenit o certitudine odată cu publicarea calendarului oficial al evenimentului, care a inclus de la început şi numele ei. De altfel, se pare că brand-ul Lorena Sârbu s-a aflat de la început sub o stea norocoasă.

Lansată în 2010, linia ei de rochii s-a bucurat imediat de succes : prestigiosul magazin Bergdorf Goodman i-a achiziţionat prima colecţie, iar de curând creaţiile ei au fost expuse în vitrina magazinului, alături de rochii ale unor nume consacrate ca Oscar de la Renta. Apoi a urmat magazinul Saks Fifth Avenue şi numeroase altele din întreaga lume. Showroom-ul creatoarei se află la New York, iar ea locuieşte în Los Angeles, unde rochiile Lorenei au fost purtate pe covorul roşu de către numeroase staruri, printre care Eva Longoria, Carrie Underwood, Emma Stone, Carmen Electra, Cheryl Hines.

În viitor, Lorenadoreşte să îşi extindă brand-ul şi în România, de care a rămas foarte apropiată, pe care o vizitează anual împreună cu fiul ei Andrei, unde sunt prietenii ei cei mai buni, unde şi-a descoperit pasiunea pentru modă şi a învăţat ce înseamnă creaţia vestimentară prin intermediul bunicii şi străbunicii ei care coseau piese de îmbrăcăminte în casa din Banat unde a copilărit Lorena.

Colecţia prezentată la New York Fashion Week a fost una eclectică, de la o rochie scurtă şi îndrăzneaţă din piele roşie împletită şi tăiată, la o tunică elegantă cu mâneci largi, la numeroase toalete de seară lucioase, sofisticate, sexy sau delicate. Ţinutele de seară şi de cocktail s-au remarcat prin strălucire, feminitate şi eleganţă old-Hollywood, dar şi prin elemente moderne şi cosmopolite, decoraţii si forme geometrice care au conferit rochiilor un element arhitectural, o caracteristică a stilului Lorenei Sârbu, pentru care arhitectura este o sursă constantă de inspiraţie ce transformă creaţiile ei în versiuni moderne ale stilului sofisticat european.

Deşi fiecare rochie a fost diferită ca stil, culoare şi forme, ceea ce a caracterizat întreaga colecţie şi a impresionat publicul a fost atenţia impecabilă acordată detaliilor. Combinaţia de materiale luxoase (dantelă, catifea, tule, şifon, mătase, crep) şi elemente decorative complexe (paiete, pene, aplicaţii cu mărgele şi flori) a scos în evidenţă măiestria şi sensibilitatea artistică a creatoarei.

Rochiile prezentate la New York Fashion Week au fost inspirate de stilul anilor ’80 şi al Madonnei pentru că, a declarat Lorena, “atunci când am creat această colecţie m-am simţit liberă şi plină de exuberanţă, iar anii ’80 au fost caracterizaţi de strălucire, entuziasm, de plăcerea de a dansa, de muzică dinamică, dar şi romantică, de multă culoare, tocmai de aceea am folosit pentru prima dată foarte mult albastrul cobalt şi roşul, care este prezent în toate colecţiile mele. Când am început să lucrez la această colecţie mă simţeam fericită şi întrebarea pe care mi-am pus-o a fost cum să creez rochii prin care să exprim această stare de fericire. Pe de altă parte, colecţia reflectă şi o evoluţie a mea ca designer şi ca femeie- m-am simţit pe de o parte mai încrezătoare în viziunea mea şi în abilităţile mele de designer, şi pe de altă parte am pus foarte multă emoţie, mult suflet în aceste creaţii. Femeia căreia mă adresez prin această colecţie este puternică, hotărâtă şi în acelaşi timp sensibilă, feminină şi nu îi este frică să-şi exprime emoţiile. Femeile de carieră din ziua de azi par dure, închise într-o carapace prin care nu transpar trăirile lor emoţionale. Femeile pe care îmi place mie să le îmbrac sunt femei care au şi îşi doresc să aibă succes, să iasă în evidenţă, dar care rămân feminine şi sensibile, calităţi care pot părea contradictorii. Însă prin fiecare colecţie eu încerc să transmit un mesaj, iar cuvântul care descrie cel mai bine creaţiile mele din acest sezon este ‘autenticitate.’ Mi-am dorit ca prin ele să inspir femeile să fie ambiţioase şi sigure pe ele, dar să rămână sincere, autentice.”

Eu, personal, am rămas cu gândul la o rochie pe umăr albastru cobalt cu nuanţe metalice, la o rochie roşie pe bust sub formă de corset care se continuă cu valuri tule ornate cu pietre strălucitoare, la o rochie tot roşie din crep cu detalii şi spate din dantelă, şi la atâtea alte toalete din colecţia Lorena Sârbu pe care sper să le văd duminică pe covorul roşu la Oscaruri!

Colecţia toamnă 2012 o puteţi vedea aici.

MIKA – Grace Kelly

I could be brown, I could be blue

I could be violet sky

I could be hurtful, I could be purple

I could be anything you like

Gotta be green, gotta be mean

Gotta be everything more

Why don’t you like me?

Why don’t you like me?

Why don’t you walk out the door!

Se dă una bucată oală jegoasă. Cum dracu a ajuns oala aia aşa jegoasă? Nu cumva fiindcă în casă e jeg?

Se dă una bucată concurs, cine poate curăţa oala, câştigă.

Vine cavalerul fără pată şi prihană, care odată se opinteşte din toţi rărunchii, curăţă oala, îşi dă jos viziera (de unde deducem că CIF e atât de toxic încât trebuie să porţi vizieră spre a-ţi proteja figura?). Vedem că de fapt cavalerul era cavaleriţă. Aşa că e încoronată drept regină a regatului mizerabil.

Presupunem deci că ţara e una de burlac. Sau de burlaci. Care nu au nevoie decât de o menajeră salvatoare.

Ideea de a pune mâna pe materii şi materiale de curăţat ar fi greu să treacă prin mintea unui burlac. În definitiv, curăţatul e job de muiere, nu?

Oh, sexism frumos!

După ce am semnat pentru catchy un text despre mine însămi, pe care-l doream revelator şi motivant pentru cele care nu mai speră să existe ascensiune profesională fără… pile, a fost destul de greu să… recidivez. S-au întâmplat multe în realitatea ultimei perioade, însă toate m-ar fi împins să scriu cu mintea, nu cu inima. Declicul a venit pe când stăteam la coadă la supermarket! Muza: o pungă de plastic.

V-aţi gândit vreodată că oamenii pot fi catalogaţi în funcţie de… pungile pe care le poartă?! Până de curând majoritatea magazinelor din România ofereau gratuit pungi clienţilor, în funcţie de marfa cumpărată. În ianuarie 2009 şi în ţara noastră a fost introdusă taxa eco şi astfel pungile din magazine nu au mai fost gratuite, ci, de atunci, avem pungi de… doi bani! La propriu! Nimic nu trage mai crunt de răbdarea noastră decât cozile din trafic şi de la supermarket. Azi le-am suportat pe amândouă. Iar dacă cea din trafic îi transformă pe şoferi în… birjari (potrivit zicalei „înjură birjereşte”), cea de la supermarket îi transformă pe unii în… economi.

O pungă…de doi bani!

Seară, târziu. Ce bine că nu închide la nonstop! Mă sprijin de căruţul de cumpărături şi-mi doresc să nu fi uitat ceva de pe listă pentru că a mă întoarce spre standuri înseamnă să părăsesc locul de la coadă pe care l-am câştigat preţ de câteva (zeci de) minute bune de răbdare. Vă povestesc pe fast-forward, aşa că am ajuns deja la momentul în care mai sunt două persoane înaintea mea. Prima persoană, un tip la vreo 40 de ani, pe care probabil că îl aşteaptă acasă soţia şi copiii (judecând după cumpărături). Tipul de bărbat independent care conduce în viteză doar ca să petreacă mai mult timp cu familia la sfârşitul zilei obositoare pe care a avut-o la birou. Casieriţa îi trece, rând pe rând, produsele prin scanner şi îi comunică suma de plată. Cu multe zerouri. Bărbatul găseşte cu uşurinţă portofelul în buzunarul din spate al blugilor (de firmă), mută cheile maşinii dintr-o mână în alta şi dă să plătească. Întrebatea casieriţelor este, invariabil, „pungă doriţi?!”… Cu toate derivatele „o punguţă vă dăm?, doriţi şi pungă?, Buna seara, pungă? – cel din urmă este preferatul meu, spus adesea pe un ton la care, îngândurat, răspunzi cu „bună seara”, deşi nu te cheamă „pungă”… În fine, asta ţine de „interfaţa” fiecărui magazin. Cert este că bărbatul apreciază că ar avea nevoie de vreo cinci pungi ca să ajungă la maşină cu produsele cumpărate. Plăteşte şi pleacă.

În dreptul casieriţei avansează o doamnă… fără vârstă. Cu poşetă şi sacoşă la purtător. Este genul clasic de femeie din România care a renunţat la tocuri pentru că merge zilnic cu autobuzul, care se vopseşte cu produse din supermarket şi care ţine mereu în poşetă o plasă de fâş. Este interesant că, uneori, această femeie lucează într-o fabrică sau alteori (dureros!) este învăţătoare sau profesoară… Doamna din faţa mea a făcut „cumpărăturile de seară” – câteva iaurturi, mezeluri, ducliuri ieftine, dar şi înălbitor de rufe şi vopsea de păr. Scoate portofelul. Revine întrebarea casieriţei – „Bună seara, pungă?”. Femeia spune „nu”. Şi numai ce o văd cum despachetează plasa de fâş din poşetă şi îngrămădeşte acolo cumpărăturile, iar vopseaua de păr şi două iaurturi intră direct în geantă. Mi-am amintit de perioada în care vânzătoarele aveau „obligaţia de bun-simţ” de a pune produsele alimentare în pungi diferite faţă de cele în care erau transportate produse cosmetice sau de igienă… Ce vremuri! A dispărut parcă şi amabilitatea cu care erau trataţi clienţii atunci când ajutorul de casier ambala în pungi cumpărăturile… „Investiţia” în pungi de plastic pentru cumpărăturile acestei doamne ar fi fost de maxim 50 de bani. Totuşi a ales să pună iaurtul în geantă, alături de vopseaua de păr deşi, cu trei ani înainte, i-ar fi reproşat celei de la casă dacă nu-i dădea suficiente pungi…

La ieşirea din magazin poţi compara… pungile: văd oameni care au produse scumpe şi bune, dar şi bătrâni cu plasa goală – doar o pâine şi câteva felii de salam! De când plătim pentru pungi… verdictul pentru dilematica „bună seara, pungă?” ne stabileşte statusul social în faţa celor din jur: eşti bogat dacă ai zis „da” şi sărac sau zgârcit dacă zici „nu”. Mai mult decât atât, dacă până acum o chestiune de status social era să-ţi ţii telefonul la vedere, acum parcă totul atârnă de „ai luat sau nu pungă”…

 Punga-l face pe om!

Iar aici, capitol nou: „oamenii cu pungă din mall”- sunt, şi aceştia, de două categorii: cei care-şi cumpără discret produse scumpe şi pun „pungă-n pungă” pentru a face un… bagaj mai mic, şi cei care se plimbă realmente în mall cu pungi şi punguliţe (de fimă) în care au cel mai ieftin produs din magazin. Dar… punga contează! Mai sunt şi cei care refolosesc pungile de firmă şi merg pe stradă cu sacoşe firmate… deşi înauntru cară lucruri vechi. Dar… oamenii observă… punga! O altă categorie este cea a pungilor (odioase) de plastic, purtate (odios) de „cartieriştii” îmbrăcaţi în trening lucios la volanul maşinii din care se aude (prea tare) muzică de petrecere din cauza geamului lăsat. În pungile acestea „made in China”, inscripţionate cu texte precum “Mike”, “Puna” sau “Arman”, ori imprimate cu imagini cu femei… tunate sau (pe vremuri) logo-uri precum Kent, Camel sau Turbo, sunt îndesate sticle de bere de 2l.

De-a lungul timpului, iată, punga a căpătat personalitate. Dacă pe punga de prost-gust este imprimată personalitatea purtătorului, punga-firmată şterge personalitatea celui care… atârnă de ea. Însă pungile care m-au impresionat cu adevărat în această perioadă au fost cele ale voluntarilor Crucii Roşii care au ajuns la oamenii din satele izolate în urma căderii zăpezilor abundente din iarna aceasta grea! Pungile acelea au fost pline, dar ne-ndestulătoare, nici de firmă, nici no-name. Au fost pungile care mi-au reamintit că poate fi valabil principiul „spune-mi ce pungă ai, ca să-ţi spun cine eşti”. Mă înclin pentru voluntarii care au ales… Punga Crucii Roşii!

Santa Clotilde (alintată de locuitori Santa) e greu de descris după standardele unui sat sau orășel din România. Așezat pe malul apei, se întinde mai mult în uscat decât de-a lungul lui Rio Napo, unde de altfel are aspectul comun oricărei așezări dintre cele mici din Amazonas-ul peruan: pontonuri minuscule la care e ancorată câte o canoe, dinspre care se conturează acoperișul din frunze de palmier al vreunei case din lemn, fără geamuri la ferestre. Toate construcțiile arată aproape la fel, fie că sunt depozite, case de locuit, bodegas sau posturi de radio.  Totuși, Santa e singura așezare mai mare (restul reducându-se la dimeniunile unor cătune) de la Mazán încoace, pe Rio Napo, până în Ecuador. Pentru mine, e ultima stație de unde pot lua vaporul care vine de la Iquitos și merge până la Cabo Pantoja, punctul de frontieră peruan cu Ecuadorul, și se situează cam la jumătatea distanței dintre Iquitos și Pantoja.

 În a patra sau a cincea seară de când mă aflu în Santa Clotilde, am vești despre Andy, vaporul. Se zvonește că ajunge aici în noaptea asta pe la două, și că cel mai probabil va staționa până în zori.

Intru discret în alt ritm, dar pe dinafară continui să beau bere și să râd cu oricine e dispus – și toată lumea e dispusă. Seara, pe terasa hospedaje-ului Bella Durmiente, cu Frank din Lima și câțiva din cei recrutați de compania petrolieră pentru care lucrează, cântăm acompaniați la chitară de un puști de vreo 16 ani, cu breton negru și ochi melancolici. În afară de doi sau trei, descoperiți cu hepatită B, toți primiseră avize de sănatate bune.

Mai târziu, când mă pregăteam să mă culc, mă trezesc cu băiatul cu chitara, în lacrimi. La început nu înțeleg ce spune, și mă intimidează plânsul lui, mă simt stingheră și aș vrea să mă transport rapid în altă parte – așa cum se întâmplă de obicei când te pomenești în preajma lacrimilor altuia.

Treptat, reușesc să înțeleg că vrea să-mi vândă mp3 playerul lui – un strămoș al mp3 playerelor, suspendat în evoluție undeva între walkman și cele de acum. Eu, ce-i drept, îmi nenorocisem aparatul de muzică în urechi în avionul care mă adusese la Rio de Janeiro, pentru că, după ce îl sosasem din greșeală în dulceața de căpșuni de la micul dejun Air France, încercasem în infinita-mi înțelepciune femeiască să-l spăl la chiuvetă. Dar acum lipsa aparatului mi se astupase de mult, așa că în afară de a mă minuna zâmbind la broderiile (de la ayawaska încolo transparente pentru mine) realității în care toate lucrurile se leagă între ele și fiecare minus are plusul lui, nu găseam că vreau să fac altceva.

Printre lacrimi care stau în sfârșit să se usuce, băiatul îmi spune o istorie legată de vaporul care urma să sosească, și de sora lui care e pe vapor, și de el care, pentru că îl respinseseră la testul clinic, nu avea bani să se întoarcă acasă. În definitiv, îmi cerea 50 de soli. Am încercat să-i dau 30, dar a refuzat spunând că pentru a rezolva situația e prea puțin. Banii mei erau cam numărați până la sfârșitul călătoriei, Brazilia costase scump și o șpagă dată pentră că intrasem, din greșeală, clandestin în Perú căpătase o oarecare greutate. O meteorică parcimonie conversează în capul meu cu cineva care spune că mă simt prost zgârcindu-mă.

După câteva argumente și contraargumente amândouă vocile dispar, și se duc, probabil, să continue discuția la o bere. În loc, apare o voce care mi-e mult mai simpatică, și care zice că, chiar dacă puștiul mi-ar turna o minciună, sau povestea lui ar fi adevărată, nu contează. Că ceea ce contează într-adevăr este că pe fața, hainele, în ființa lui se citește cert faptul că îi vor folosi mai mult nenorociții de 50 de soli decât mi-ar folosi mie vreodată, mie care mă întorc la mp3-uri profesioniste, Internet, o garsonieră într-un oraș european și nicio problemă insolvabilă. Așa că nici din milă, nici în dubiu, ci pur și simplu pentru că așa vreau, îi dau cei 50 de soli.

Mă trezesc înainte de răsărit (politica este ca lanchas, vapoarele mari, să nu plece din porturi pe timp de noapte) și aflu că Andy a tras, în sfârșt, la mal în Santa Clotilde. Plouă masiv, apăsat, fără fir de vânt, așa cum numai în Amazonia am văzut. E vară în Perú.

Eram în Santa Clotilde de câteva zile, așteptând vaporul pe care îl cheamă Andy. Santa Clotilde e o așezare în junglă, pe firul râului Napo, afluent al Amazonului venit dinspre Ecuador. Spre Ecuador mă îndreptam și eu, tot pe apă, de la Iquitos din Peru. Începuseră deja ploile, și, în seara dinainte, echipajul transmisese în sfârșit prin radio că lancha (cum numesc localnicii vapoarele fluviale) ajunge în aceeași noapte la Santa și ridică acora a doua zi. Pe Rio Napo circulau cu totul doar trei vapoare, la intervale neregulate, și unuia îi lua cel puțin 10 zile să facă drumul Iquitos-Cabo Pantoja (granița cu Ecuadorul și următoarea mea destinație), așa că m-am trezit puțin înainte de răsăritul soarelui, ca să fiu sigură că nu rămân pe mal. Pe Amazon și în jurul lui, timpul își desfășoară curbele după altă fizică, încremenește, se dilată sau se contractă după poftă, în cel mai concret sens.

La o jumătate de bere și vreo zece ore mai târziu, undeva pe la 3 după prânz, se aude sirena lui Andy, semn că vrea să plece. Îmi iau rămas bun de la Santa și de la Humberto, care îmi flutură o batistă și strigă cuvinte, pe care nu le deslușesc în fojgăiala plecării. Andy e și mai hodorogit decât Camila (vaporul care ne-a purtat de la Santa Rosa la Iquitos), dar nu la fel de plin. Pe drumul către Pantoja, avea să se golească încă, la sfârșitul călătoriei sale rămânându-i doar trei patru călători, în afara patronului și băieților din echipaj (hamali, bucătar și oameni buni la toate).

Totuși, puntea de mijloc și cala sunt aporape pline de hamace, bagaje și animale, ce-i drept așezate mai aerisit, însă renunț la ea pentru că din construcție vaporul e mai mult închis pe margini, și simt că am nevoie și de aer proaspăt pe lângă spatiu. Urc pe punea de sus – care pe vapoarele braziliene era off limits pentru pasageri. Pe Andy însă e voie, și găsesc deja aici instalate vreo trei hamace, lângă care, sub o copertină improvizată din folii de plastic, la o înălțime cât să încapi stând pe vine, îl agăț și eu pe al meu.

Vecinii mei sunt cîțiva tineri localnici, fete și băieți, sus în vârful vaporului nu ajung gălăgia de pe punte și  mirosurile de la bucătărie, atâta că, pentru a accesa mâncarea, băutura sau buda, trebuie să urci și să cobori o scăriță verticală din fier. Când văd cât de bine m-am așezat, dau un rând de bere la toată lumea din jur. La fel și zilele următoare, până când terminăm proviziile, destul de sărace, ale popotei.

Vanessa, pe care prietenul ei ce lucrează pe vapor a luat-o într-o plimbare până la Pantoja și înapoi, îmi împrumută o pătură cu care mă acopăr peste sacul de dormit când, seara, se pornește o ploaie care ține până a doua zi la prânz, și scade temperatura aerului undeva pe la 17 grade. Umiditatea din aer face să pară mai frig de atât, iar rafalele pornite pe toate direcțiile aduc ploaia până sub copertina noastră fâlfâitoare.

Într-o dimineață mă trezesc în plânsetele înăbușite ale cuiva din hamacul alăturat. Mă uit – prietenul Vanessei, cu lacrimi șiroaie pe obraz, se zguduia de plâns, rivalizând ca debit cu ploaia de afară. Încetișor, mă dau jos din hamac și mă furișez pe punte, să nu-l deranjez. În timp ce beau un suc (berea se terminase) apare și Vanesa, îmbufnată, și, fără să vreau, mă alege drept confidentă pentru telenovela de pe vapor. Iubitul ei, se zvonește, a dormit în alt hamac azi noapte, unul ocupat deja de o altă domniță pasageră. Gurile rele spun povestea așa, și Vanessa le crede, jurând că totul s-a terminat, că băiatul tocmai și-a pulverizat ultima șansă. Ca să nu tac, încerc să aplanez pornirile războinice ale noii mele prietene, îi caut circumstanțe atenuante trădătorului prezumtiv și în final ea se mai înmoaie.

Peste douăzeci de minute, schimbau primele cuvinte de după conflictul recent, iar el, privindu-mă direct, cu obrajii încă umezi, mă întreabă dacă am fost vreodată îndrăgostită. Bolborosesc ceva ce aduce a afirmație, și atunci el îmi spune, mândru, arătând spre Vanessa de alături: „O vezi? O iubesc”. Folosește verbul „amar” în loc de „querer” – „Yo la amo” – care adaugă greutate tonului solemn, parcă decupat din orice telenovelă vreți dumneavoastră. Îmi trece prin cap că telenovelele (specie pur sânge latino-americană), ca și poveștile, au un sâmbure de adevăr, și că după ce am văzut până acum în America de Sud, îmi par nimic altceva decât niște caricaturi nereușite ale anumitor felii de viață reală de aici.

Vorba lui Gabriel Garcia Marquez, n-ai cum să înțelegi o ploaie pe Amazon dacă cel mai mare fluviu pe care te-a plouat vreodată e Dunărea.

Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război. Sau cum mi-am petrecut sfârşitul unei lumi.

Din copil în om mare

Şi fetele frumoase ajung la 30. Şi, în general, nu le prea place.

Sună de rău. Parcă nu demult, cam acum vreo zece ani, mă uitam cu oarecare compasiune, chiar milă, la cele care băteau coada la târziii ani 20 şi… Şi mă vedeam, plină, sigur că da, de înţelepciunea învingătorilor, într-un mare fel, la aceeaşi vârstă..

Sigur că am intrat într-o mare criză, sigur că am disperat, pe undeva aşa şi ştiam eu că e chiar “cool” să se întâmple. Mare zână… Cumva, deznădejdea umbla numai noaptea, când kilogramele de îngheţată nu au altceva de făcut decât să-ţi dea dureri undeva. Şi nu, undeva-ul acesta nu mi-a adăugat un număr la sutien. Dar măcar balanţa calorică să fie pozitivă, dacă toate celelalte dau cu minus. Soldul contabil este adevăr istoric şi evaluarea lui depăşeşte cu mult scopul acestei mici întreprinderi filosofice. Uite-aşa rezolvam eu ecuaţii cu multiple necunoscute şi ştiam tot. TOT. Şi totul mi-a adus nimic.

În om mare

Azi, 30. Mult mai singură decât am fost vreodată şi asta prin alegere, mult mai bătrână decât mi-am închipuit că ar fi drept să ajungă orice femeie datorită cosmogoniei, al naibii fie ea, că este independentă mie şi de mii de ori mai puternică prin luptă. A durut. Cred că orice bucată reală de cunoştinşă a binelui şi răului doare şi copleşeşte de fiecare dată, chiar dacă în Geneză am fost avertizaţi…

Cunoştinţa nu venit la pachet cu fericirea, a venit însă cu libertatea, relativă mie, întâlnirii cu sine şi din acceptarea faptului că adevărul şi frumuseţea nu au reprezentări categorice şi poate nici măcar exprimate într-o formă pe care unul poate la un moment dat să o înţeleagă.

Şi în femeie

Rămâne doar dragostea, singurul absolut pe care orice femeie este fără speranţă condamnată să-l păzească într-o manieră extremistă în numele pruncilor ei născuţi ori nenăscuţi, ca veşnică grijă şi recunoştinţă celor ce i-au dat viaţă, şi mai apoi ca pernă pentru unul desăvârşit destul, încât să-i recunoască ei frumuseţea potrivită lui şi să se odihnească în ea. Restul e compus din deşertăciune şi implicit, non sequitur, din fiinţe fără rădăcini şi natural fără coloană vertebrală şi din bărbaţi care îşi rup coastele şi implicit suportul.

(Trebuie să-l menţionez aici pe maestrul Dan Puric, care, într-una din minunatele-i expuneri, spunea că doar bărbatul suficient de evoluat şi împlinit poate să recunoască frumuseţea per se şi să se transforme în faţa ei cum te transformi în faţa unui poem frumos. Am înţeles de la prietenii mei de sex opus că puternicii care ajung vreodată la acest stadiu o fac undeva în jurul vârstei de 40 şi ceva de ani…)

În rest, e lumea plină de fetiţe şi băieţei cu feţişoare pline de euforie noaptea şi desfigurate de oboseală grotescă ziua, care au uitat de unde vin şi nu au aflat niciodată unde se duc.

 Ultima noapte de război, prima noapte de dragoste

Amin. Mai am tabu-uri de călcat, nefăcute, de încercat şi neştiute, de învăţat. Mai am o grămada de timp şi milioane de unităţi de chef să dau o formă dragă mie acestui spaţiu finit care este viaţa şi hoaţa frică să-i fur cât pot. Mă întreb dacă cheful se măsoară ?!

Cu drag,

Ramona Dora Pop

Copenhaga 20.02.2002