Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Femeia care înșală nu e depravată, ci iubește

26 January 2018

ANDRA TISCHERÎntr-o seară, citeam „The Goddess in every woman” (J. S. Bollen) și mă uitam, în paralel, la „Tulip Fever”, un film din 2017, magistral realizat după romanul omonim scris de Deborah Moggach, pe care îl găsiți aici.

Nu e nicio întâmplare, pentru că ambele creații erau răsărite dintr-o viziune comună, nu doar pentru că sunt realizate de femei, ci pentru că oglindesc aceeași încercare de a reda feminității statutul ei pervertit de convențiile sociale care i-au erodat din plin imaginea de-a lungul vremii.

Din perspectivă diacronică, istoria femeilor este, exceptând mitologia, literatura și artele plastice (desigur, în limite rezonabile), o istorie a servilismului și a suferinței, pentru că femeia este, principial, „sexul slab” (G. Călinescu o declara „lipsită de genialitate”), ființa asimilată imanent existenței domestice, ca un fel de apă de nivel mic deasupra căreia, ori de câte ori vrea să-și ridice în vreun fel capul, este împinsă înapoi cu o forță egală și de sens opus. Cu alte cuvinte, înzestrările femeii pot fi strălucite, dar ele nu vor echivala niciodată statutul bărbatului, care deține, ca pe o misterioasă moștenire lăsată de-a lungul generațiilor, cheia superiorității absolute.

Cum spuneam, cele două opere sunt încercări (spun eu, reușite, sui generis), de a echilibra această inegalitate ale cărei proporții matematice s-au păstrat la modul absolut, axiomatic, în favoarea femeii, care are puterea de a găsi în ea eroismul ancestral care stă, în definitiv, la temelia vieții însăși. Zeus a fost demiurgul, Hera a fost dătătoarea de viață. Nu e vorba de un schimb, ci de entități situate pe același nivel ontologic la nivelul mitului, care păstrează prima formă de oglindire a lumii în antinomiile ei. Căderea în realul istoriei a adus însă o capcană care a produs pulverizarea mitului, până la decompensarea uneori tragică a ființei feminine. Biblia însăși a contribuit la această alunecare în declin a lucrurilor, iată un singur pasaj din Timotei 2:9-15:

„11.Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.

12. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.

13. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.

14. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.

15. Totuşi, ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” Iar exemplele pot continua.

Sfințenia femeii, la schimb cu suferința nașterii de prunci și renunțarea la sine pentru copiii care îi vor reitera destinul, fie că sunt fiice, supuse aceluiași Fatum, fie că sunt viitori bărbați, deprinși cu ideea că femeia are un singur prerogativ, acela de a îngriji familia. A nu se înțelege că această misiune e lipsită de noblețe, candoare și că nu are o frumusețe inegalabilă, și nici că sarcinile acestea (însuși termenul de „sarcină”, atribuit gravidității reglează semantic statutul femeii) nu necesită putere, argument de jure atribuit bărbatului. Doar că, între aceste limite, umanitatea a ajuns să uite de principiul libertății, făcând prea mult uz de principiul plăcerii.

Viața noastră e plină de exemple elocvente, atât de multe încât numai dacă am sta să le enumerăm n-am mai găsi timp să le analizăm în toată implacabila lor inegalitate. Aici intervine întrebarea la care cele două autoare răspund, printr-o sugestie artistică excepțional de bine plasată: cum ar fi dacă femeia ar regăsi conștiința pierdută a propriei identități și, printr-o miraculoasă plonjare în adâncurile ei, s-ar pune pe același plan de semnificații cu bărbatul, față de care nu e cu nimic mai prejos? Dacă undeva, într-un moment revelator al existenței ei, ar trezi în ea zeița adormită pentru atâtea secole și ar deprinde lecția fericirii, fără a fi pusă la colț sau denigrator etichetată?

17-tulip-fever.w710.h473

sursă foto: vulture.com

Drumul pe care îl deschide cartea, care demonstrează cu argumente complexe, mai cu seamă dintre cele psihanalitice autentice, substanța atât de consistentă a structurii feminine, care chiar depășește virtuțile masculinului prin amploarea spiritului și al sensibilității ei, îl închide filmul cu o poveste din vechiul Amsterdam, care sfidează toate canoanele istorice, de clasă și mentalitate asupra femeii.

„There is a potential heroine in every woman” (în fiecare femeie este o eroină), spune Jean Shinoda Bolen, iar povestea de dragoste a Sophiei (numele nu cred că este ales întâmplător, sensul fiind acela de ”iubitoare de înțelepciune”), aristocrata olandeză care își construiește în deplină conștiință castelul fericirii împreună cu un tânăr pictor, angajat de soțul ei pentru a-i picta portretul, este o demonstrație deloc ficțională a tezei scriitoarei și psihiatrei canadiene, expertă în psihologie feminină arhetipală.

Într-o țară puritană, într-o lume încorsetată de prejudecăți și măcinată de mercantilism, femeia aceasta plină de sensibilitate, putere de seducție și rafinament (în ciuda detractorilor conjuncturali, care se vor grăbi să o considere o depravată) înțelege că rostul existenței ei, adică fericirea, nu este lângă soțul mult mai în vârstă (care, de altfel, o divinizează și îi asigură un confort material deloc de neglijat, motiv pentru aceiași cârcotași să îl considere o victimă a ușoarelor moravuri ale consoartei), ci alături de un bărbat (atenție, un singur bărbat!, ceea ce, desigur, o exonerează de aparentul blam al infidelității și al corupției morale) care i-a fost sortit dintotdeauna, dar a necesitat un timp mai îndelungat pentru a se prezenta înaintea ei.

Feminitatea reprimată renaște după trezirea ei la conștiință (una dintre replicile-cheie, rostită de soțul care urma să fie părăsit, sună astfel: “First to flower, first to fall”, în momentul în care o petală se desprinde din corola unei lalele, în fața celor trei. „Prima care a înflorit este prima care se scutură”, indicând, în subtext, prin mesajul criptic din spatele simbolului floral, faptul că frumusețea e trecătoare în ciuda strălucirii ei, iar întâietatea nu incumbă neapărat unicitatea).

„Febra lalelelor” este un titlu metaforic, desigur, închizând în el, precum frumusețea pură a florilor întruchipând nu numai un ideal estetic, cât mai ales unul comercial (fenomen tipic perioadei istorice în care se desfășoară acțiunea –  Olanda anului 1643), ideea fierberii lăuntrice care asigură agitația spiritului. Pe de-o parte, cel feminin, apt să își descopere adevărata iubire și să lupte pentru ea, pe de altă parte, cea a bărbatului care gândește în termeni materiali, convins că viața femeii de lângă el e pentru vecie ferecată într-un cufăr al cărui stăpân absolut este.

Totuși autoarea salvează într-un fel demnitatea bărbatului înșelat printr-o strategie care îi demonstrează spiritul umanist, imaginând ieșirea lui din joc prin plecarea în India îndepărtată, fără a fi mușcat de dorința răzbunării, ci, mai degrabă, dorind să evite oprobriul. Dacă a înțeles și acceptat experiența dureroasă prin care a trecut (trădarea – care conține și ea un qui-pro-quo, tehnică stăpânită excelent de scriitoare), nu aflăm și poate că asta ar fi fost interesant ca psihologie masculină în situații limită, dar singurul reper pe care ni-l oferă filmul este ipostaza unui om care își aude viața năruindu-se apocaliptic în câteva fraze, în mijlocul unei situații la care asistă accidental. Semn că existența are planuri pe care nu le putem întotdeauna orchestra după bunul plac, nici schimba pe parcurs, în funcție de ceea ce credem noi că e bine sau rău în folosul propriu.

Închei cu un fragment din carte, în care scriitoarea sintetizează modul în care iubirea se (auto)salvează, pentru că ea singură e forța capabilă să „învârtă sori și stele”, cum spunea Dante.

“The world is chaotic. All artists know this, but they try to make sense of it. Sophia has made sense of it for him. She has stitched it together like the most beautiful cloak. Her love has sewn it together and they can wrap it around themselves and be safe from the world. Nobody can reach them.”

„Lumea este un haos. Toți artiștii cunosc acest fapt, încercând să-i găsească un sens. Sophia i-a oferit (n.n iubitului ei, tânărul pictor) acest sens. Ea l-a recompus din fragmentele disparate, asemenea celei mai frumoase mantii. Iubirea ei a cusut laolaltă toate piesele și astfel s-au putut acoperi cu ea protector, departe de lumea atât de nesigură. Nimeni nu i-ar fi putut atinge”.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – „Transformă-te în cine ești!”

„Iubeşte-te pe tine însăţi, ca să te pot iubi şi eu”

Berlin. 13 august, blestemata zi a anului 1961

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,645 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro