Femeia puternică, femeia sensibilă

Aş vrea să cred că în societatea noastră există, predominant, femei puternice. Că acolo unde explozii distrug imperii şi ani grei de muncă, de efort, de transpiraţie, numai mâinile de fier ale unor femei dârze vor reaşeza lucrurile, reinventând lumi gata s-o ia, oricând, de la capăt.

Am cunoscut de-a lungul anilor doamne pe care le-am invidiat, recunosc, nu pentru eleganţa, rafinamentul şi diplomaţia lor (atât de evidente, de altfel), cât pentru seninătatea şi curajul de-a se fi aventurat, cândva, în proiecte măreţe, cu rezultate mai mult idealiste, decât realizabile, cel puţin la început. Am auzit poveşti formidabile –precum acelea în care, dintr-un bob, răsare câte un falnic vârtej – pe care nu le-aş fi crezut niciodată dacă n-aş fi primit, iar şi iar, confirmări ale unor dezamăgiri care, din spate, au propulsat minţi şi talente să mai facă un pas, să mai strângă din dinţi, deseori şi din pungă, şi, pentru nimic în lume, să nu renunţe…

Îmi spun mereu că o femeie nu e făcută să fie altfel decât sensibilă. Că ceea ce ne deosebeşte iremediabil şi irevocabil de bărbaţi nu e neapărat frumuseţea ori capacitatea de a comunica mai bine sau mai uşor, ci tocmai zvâcnirea aceea care nu ne lasă să fim reci, indiferente şi mult prea logice, uneori. Şi totuşi…

Observ frecvent cum oamenii fac adesea confuzii. Cum femei obişnuite, care plâng pe furiş la filme siropoase, spre exemplu, sunt catalogate drept slabe, în timp ce altele, faţă în faţă cu situaţii care stimulează emoţii intense, sunt etichetate nemilos în tagma celor fără tărie de caracter. Şi asta, de ce n-am recunoaşte-o, taie aripi şi frânge câte-un vis care se otrăveşte firesc sub puterea distrugătoare a lui „eu n-o să pot, pentru că n-o să fiu niciodată în stare”.

Eu cred că a fi o femeie puternică nu-ţi reprimă dreptul la sensibilitate. Că verticalitatea noastră, a femeilor, nu presupune să îţi anulezi sentimentele, doar ca să demonstrezi că eşti „tare”. Ba, din contră, uneori, puterea de a rezista e dată tocmai de seva unui amalgam de trăiri care, ce chestie!, ne mai amintesc, din când în când, că existăm, că trăim, că suntem vii şi că lucrurile se pot întotdeauna schimba…

Pledez de când mă ştiu pentru adevăr, pentru sinceritate, pentru emoţie. Pentru feminitate, adică. Aşez sub speranţa de-a fi puternică dorinţa unor braţe ocrotitoare care să-mi amintească mereu că, oricât de tare aş fi, uneori sunt cea mai sensibilă femeie a lumii. Îmi alimentez propriul curaj cu încrederea pe care o au ceilalţi în mine şi îmi spun frecvent că sunt o norocoasă pentru iubesc şi sufăr şi totuşi pot să o iau, oricând, de la capăt.

Suntem femei şi suntem puternice. Suntem femei şi suntem sensibile. Suntem femei şi suntem puternice, mai ales atunci când suntem sensibile. Pentru că, dacă n-ar fi oameni şi întâmplări care să ne rănească orgoliile şi să ne frângă speranţele, iluziile, inimile, n-am simţi niciodată nevoia să arătăm că vrem mai mult, că putem mai mult şi, mai presus de astea, că merităm întotdeauna mai mult decât sunt dispuşi unii să ne ofere. Sau nu?