Femeia și cratița

Ovidiu Ivancu

15 March 2014

ovidiu ivancuDe când mă știu (e adevărat că nu mă știu de multă vreme), școala a fost pentru mine un substantiv feminin. Nu doar pentru că gramatica a stabilit asta, în marea ei înțelepciune, în marea ei iubire pentru convenții, ci pentru că, în școală și, mai apoi, la facultate am fost înconjurat de fete și, mai apoi, de femei. Mă tem că nu am niciun merit deosebit aici (o recunosc cu amărăciune!). Am terminat Filologia…

Totul a început pe la vreo 14-15 ani, când, elev de liceu fiind, m-am trezit într-o clasă în care noi, băieții, eram o rara avis. La multe dintre orele de dirigenție din liceu, eram uitat și pe deplin ignorat, izolat undeva în ultima bancă, în vreme ce diriginta mea discuta cu fetele. Câteodată mă observau, nu foarte des și nu întotdeauna la timp pentru a mai putea schimba subiectele de conversație. Nici astăzi nu știu de ce preferam să rămân în clasă în loc să mă alătur celorlalți colegi chiulangii. Mă tem că Freud ar avea ceva răspunsuri, dar, cum ele sunt previzibile, prefer să nu mă opresc prea mult asupra lor. Apoi, de la o clasă de Filologie am trecut la o facultate de Filologie… Între timp, fetele deveniseră femei… Când am intrat în învățământ, la cercurile pedagogice, aceeași situație; noi, bărbații care predăm Limba și literatura română, suntem în absolută minoritate.

Așadar, într-o țară patriarhală și profund misogină, eu și atâția alții ca mine am avut parte de un mediu matriarhal. Am văzut fete și, mai apoi, femei, plângând sau râzând, am văzut fete și, mai apoi, femei deziluzionate sau iluzionate la nesfârșit, contradictorii sau sentimentale, raționale sau șovăitoare, sirene sau scorpii, indispuse ori isterice, sensibile sau iertătoare, am văzut fete și, mai apoi, femei care luptau împotriva propriei lor feminități atunci când aceasta le împiedica să reușească într-o lume a bărbaților, care își foloseau feminitatea ca pe o armă mai mult sau mai puțin letală, care își descopereau cu frustrare și uimire feminitatea într-o societate educată să asocieze femininul cu superficialul sau, de ce n-am spune-o, de-a dreptul cu trivialul. După ce am văzut toate astea și multe altele care nu se pot povesti aici, a trebuit să accept un adevăr verificat mai apoi în diferite alte contexte, cu referire la diferite alte subiecte: ideea că lucrurile pot fi cunoscute mai bine prin plasarea în proximitatea lor e o iluzie. A considera că trăind, trivial sau la modul ideal, alături de cât mai multe femei te duce inevitabil către cunoașterea femeii e ca și cum ai spune că, viețuind mai bine de jumătate din existența noastră fizică expuși luminii naturale, putem lesne pricepe noțiunea de foton, spre exemplu. Cunoașterea nu cred să însemne supraexpunere decât dacă oferim cunoașterii o accepțiune strict cantitativă și deloc calitativă.

Dita Von Teese

Tocmai de aceea, discursul masculin despre femeie devine pentru mine suspect în momentul în care pornește de la premisa lui eu știu cum sunt femeile… În cele mai multe cazuri, o astfel de formulare e urmată de enunțarea unei serii nesfârșite de clișee. Asupra unuia aș vrea să mă opresc astăzi. Metafora cratiței. Spusă cu voce tare, rostită șoptit pe la colțuri sau doar gândită, atunci când eticheta nu permite o astfel de verbalizare, asocierea aceasta e omniprezentă. Ipoteza mea e că ne aflăm aici în preajma unei reminiscențe primitive, a unui arhetip care, cumva, fiind atât de puternic, este extrem de rezistent la argument, așa cum doar instinctele noastre primitive pot fi. Demonstrație: reprezentată în artă (sculptură, literatură, pictură, cinematografie etc.) imaginea femeii are prea puțin (spre deloc) de a face cu acest arhetip. Venus din Milo nu este reprezentată gătind lipii sau pește, femeile lui Rubens (cu deja celebra lor frumusețe rubensiană) nu sunt portretizate în posturi de gospodine desăvârșite, prezentările de modă din vremea contemporană nu livrează imagini ale unor femei pe care, privindu-le, să le asociezi imediat unor bucătărese desăvârșite. Nici măcar în Geneză, Eva nu e creată indubitabil cu ceva abilități culinare, abilități care, dacă ar fi existat, probabil că ar fi ținut-o ceva mai departe de un banal măr (deși, aici trebuie să admit că discuția e ceva mai complicată). Despre Cântarea Cântărilor, ce să mai vorbim… prototipul feminin de acolo nu trimite nici măcar tangențial la metafora cratiței. Întrebarea care se pune este, deci: cât de mult trebuie să coborâm în istoria speciei noastre pentru a găsi femeia, nu doar accidental, ci ca reprezentare recurentă, redusă la arhetipul de gospodină?! Probabil că în preistorie. De atunci și până acum, multe s-au întâmplat. Printre altele, și revoluția sexuală din Statele Unite ale Americii, din anii `60 ai secolului trecut, cea care, în bună tradiție românească, nu a ajuns în spațiul nostru mioritic decât în forma ei teoretică, nicidecum în spiritul ei. Nici măcar nu mă mai întreb câte dintre femeile din România se identifică ele însele cu o astfel de imagine arhetipală?! O asemenea întrebare deschide alte paliere de discuție, dacă nu chiar o discuție în sine.

Iată, deci, cum o metaforă nefericită, benignă, subiect de conversații ușoare și banale, o asociere aparent lipsită de relevanță (aceea dintre femeie și cratiță) ne poate da indicii suficiente, prin omniprezența ei, asupra decalajului între secolul în care trăim biologic și cel în care ne aflăm ideologic. Biologic, România și, odată cu ea, noi toți, traversăm plini de veselie și vervă agitatul secol XXI, în vreme ce interior, ne găsim blocați între limitele strâmte ale unei gândiri primitive. Din această inadecvare s-a născut România așa cum arată ea astăzi, o țară simpatică, plină de oameni cu spirit, ospitalieri, iubitori, cu soluții la toate problemele prezente și viitoare ale planetei, însă cu atât de puține rezultate.

O banală cratiță spune despre noi mai multe decât ne-am putea imagina…

Citiţi şi

Poate cel mai mare protest al femeilor din toată lumea are loc chiar acum

Cel mai mare protest al femeilor anunţat în SUA, la o zi după învestirea lui Trump

Cu ce dai gata un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,226 views

Your tuppence

  1. MCL / 27 January 2015 20:09

    Eu cred ca si canapeaua face apoplexie de cate ori se impiedica o femeie de ea! De fapt, canapeaua ar trebui regandita si re-numita canapel, ca sa se asorteze cu ocupantul de drept. 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. MCL / 27 January 2015 9:40

    Vă salut și mă înclin!
    Orice alt comentariu, din partea mea, îl văd ca fiind neavenit.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Sincer, ai lăsa cariera pentru “cratiță și copii”? – The Happiness Project | Catchy / 3 April 2014 17:12

    […] ar funcționa astfel încât femeile să poată alege cu adevărat liber între carieră și ”cratiță și […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Belle d”Imagination / 25 March 2014 9:33

    Hmmm, nu e nevoie să te duci prea adânc cu mintea.
    Toate Cosânzenele sunt gospodine.
    Toate Cosânzenele sunt frumoase.
    Aproape toate Cosânzenele există doar pasiv. Sunt acolo ca să declanşeze elementul masculin, nu au decât prea rar o poveste a lor. Iar cele care au o poveste a lor au una tot de curăţat şi gătit şi strâns după alţii.

    Bărbate, iată esenţa misoginismului tău

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  5. Femeia și cratița | Ovidiu Ivancu / 15 March 2014 17:58

    […] textul integral poate fi citit la http://www.catchy.ro/femeia-si-cratita/56994 […]

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro