Femeile trebuie să aibă mereu dreptate

Daniel Osmanovici

30 January 2015

Daniel Osmanovici

…când vine vorba de creșterea copilului?

Experiența de părinte blogger cu opinii și păreri despre lucruri a făcut ca de câteva ori să intru în ‘conflict’ cu cititoarele. Senzația pe care am avut-o este că EU ca BĂRBAT nu trebuie să mă BAG în treburile care țin de creșterea copilului, pentru că, BĂRBAT fiind, implicarea mea este una marginală, deci neimportantă, deci cu păreri sau opinii care valorează foarte puțin. Asta nu o înțeleg. Ce ar trebui să facă un tată ca părerea lui, experiența lui, să fie relevantă, demnă de luat în seamă.

Îmi pare că… dacă nu ești femeie/mamă, tu ca tată/bărbat nu ai dreptate sau nu știi care este ‘varianta corectă de creștere a copilului’. Nu vreau să intru într-un nou ‘conflict’, doar că mi-ar plăcea să fie mai multă înțelegere, un soi de ‘nu da cu piatra până nu discuți, până nu afli ce este de aflat’. Cineva îmi spunea că nu ar trebui să îmi pun atâtea probleme pentru că, așa cum eu zic ce am de zis, așa și cele care mă citesc zic ce cred. Foarte adevărat, doar că nu cred că putem progresa dacă purtăm un dialog al surzilor cu muții, din care nu are nimeni de câștigat. E drept că există și excepții, lucru minunat, care îmi dă speranțe că o balanță poate exista…

Am câteodată parte de o situație ciudată – ies cu fiica mea în parcul din spatele blocului și, pentru că sunt văzut des cu ea, nu sunt admonestat pentru cum o cresc (chestiuni legate de îmbrăcăminte, mâncare sau jucării), dar dacă merg în alt parc… bunicile și/sau mamele mă privesc tare dojenitor dacă am alte opțiuni.

great dad

Oare pentru că bărbații sunt așa dornici să conducă totul, femeile doresc ca acest ‘domeniu’ să le aparțină? Oare genul ăsta de comportament este pur românesc?

Pun atâtea întrebări pentru că nu înțeleg de ce un lucru care ar putea reprezenta o colaborare normală, un schimb de experiență, ajunge să pară o competiție sau o castă indiană, un club exclusivist, unde calitatea de membru o dobândești doar prin naștere sau mai știu eu în ce condiții?

Cunosc tați care sunt mai dedicați copilului lor decât multe femei, cunosc tați care și-au crescut singuri copilul, cunosc tați care nu au au avut parte de ajutorul unei femei în creșterea copilului și îi cunosc și pe copii acestor tați. Și au de ce să fie mândri! Pe ei cum îi tratăm? Unde îi plasăm? Au voie să își dea cu părerea, sunt doar excepții de la o regulă?

Ce mi-a venit să întreb atâtea? Pentru că am fost ‘certat’ când am spus că ‘am o problemă cu mamele care renunţă prea repede la alăptat în favoarea biberonului’.

Pe Daniel îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,202 views

Your tuppence

  1. EMILIA / 2 April 2015 16:56

    Draga Daniel eu am avut o experienta asamanatoare cand am devenit mama la 20 de ani . Fiind tanara , soacra , socru ( chiar si sotul ) si- au luat libertatea de a-mi spune ce ar trebui sa fac EU , cum arata ROLUL meu de mama , desi nu le-am cerut sfatul . Ar fi fost mai bine pentru toata lumea daca s-ar fi intrebat care e rolul lor de bunici , socrii etc. De curand m-am surprins dand sfaturi unei mamici – fara sa fiu intrebata ! In momentul urmator mi-am cerut scuze ! Nimeni nu-ti poate spune care este rolul tau de tata – e asa cum il simti tu – curaj !

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia / 30 January 2015 13:05

    Îți spune o “fata tatii” ce crede. Tații sunt extraordinari ca părinți. Am fost și sunt mai atașată de el decât de mama, deși am crescut cu ei în egală măsură. Tot ce s-a întâmplat în casă s-a discutat în 2, iar apoi în 3 (dim momentul în care puteam vorbi și înțelege, nu de când am făcut 18 ani). Ni s-a părut normal să ascultăm toate părțile implicate și să luăm deciziile fără frustrări. Nu este o luptă dată între mame și tați. Sau nu ar trebui să fie. Este fix momentul în care mamele ar trebui să fure din pragmatismul taților, iar tații din empatia mamelor. No fight. Just love.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro