Fericire pe bani puțini versus stres pe bani mulți

Catchy

21 November 2016

Ați avut vreodată un job IDEAL? Genul de job la care nu să mergeți de plăcere, SĂ VĂ DORIȚI să treacă mai repede noaptea, pentru a ajunge mai repede la el? Genul acela de job de vis pentru care prietenii să vă invidieze, soarele să strălucească și cafeaua să genereze o explozie inegalabilă de endorfine?

Merg într-o zi la analize de sânge. La rezultat sunt informată de către doamna doctor că glicemia e puțin mărită.

– E probabil pe fond de stres…

– Eu nu sunt stresată!

– Imposibil să nu fii! TOATĂ lumea este stresată! Ai probleme… acasă?

– Nu sunt căsătorită, nu am copii… Deci nu am stres în casă.

– Jobul?

– Nu sunt stresată la job.

femeie-sef

– Toată lumea are stres la job! Toți se plâng că lucrează prea mult, că le suflă șefii in ceafă, că nu le iese KPI-ul, că sunt în închidere…

– Eu nu am probleme de genul ăsta. Lucrez nouă-şase, șefa mea este un om extraordinar, nu știu ce-i aia Chei Pi Ai și în afară de două rapoarte săptămânale nu înțeleg la ce fel de închidere vă referiți.

– Deci nu e de la stres. Atunci mai lasă naibii ciocolata aia.

– Atunci chiar că mă voi stresa!

Ajungeam dimineața la muncă. Salutam tovărășește colegii, ne beam cafeaua și apoi dădeam drumul la muncă. Lucram în departamentul de Marketing. Îmi iubeam munca, șefa și colegii. Eram activă, îmi plăcea sa vin cu idei și mă bucuram să văd că sunt implementate. Îmi plăcea să văd că sunt apreciată. Îmi plăcea să facem muncă de echipă în situațiile sub presiune, ca să terminăm treaba la timp și sărbătoream seara, când ne întâlneam în curtea vilei în care aveam compania sau la o bere, în Regie. Pentru noi, situaţiile acestea nu reprezentau STRESUL despre care vorbea doamna doctor, ci provocări amuzante. Eram colegi, dar mai mult prieteni. Eram… o mare familie.

Dacă vreunul dintre noi avea o problemă personală, discutam, eram implicați și dezbăteam (cu hohotelile aferente), ca și cum ar fi fost problema grupului.

Până într-o zi când, la indicația  grupului Media de care aparținea, compania s-a închis.

Am plâns.

Pentru prima oară, când am rămas fără acel loc de muncă, am plâns. Nu din cauza faptului că trebuia să intru iar in jungla ciudată a interviurilor. Am plâns după oameni. Mult timp, când treceam pe Bulevardul Ferdinand, unde și-a desfășurat compania activitatea, simțeam un ghimpe în stomac.

M-am angajat într-o corporație. Cei care lucrați în corporații, știți că acolo este o muncă robotică.

Aveam mai mulți bani, dar mai puțin timp. Am aflat ce e ăla KPI și de ce managerului tău nu-i pasă cum îţi faci treaba, atât timp cât el „iese bine” în fața managerilor lui. Nu-i pasă dacă pleci la nouă seara, dacă ești răcită, gravidă sau nemâncată. Important e rezultatul final.

Ce vreau să transmit prin asta?

Că un burger mâncat cu prietenii e mai gustos ca o bruschetă cu icre de Manciuria, mâncată singur! 🙂

Și că astfel am aflat ce-i aia glicemie crescută pe fond de stres, dar pe bani mai mulți.

Guest post by Mădălina Trifu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Lăsați domnișoarele să facă ce vor!

Viața unei femei divorțate

Ce mai înseamnă azi că o femeie este uşoară?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
871 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro