Fetița

Catchy

31 October 2017

Fetița plânge. La început doar schițează o grimasă cu colțurile guriței în jos, apoi începe să plângă țipat, aproape să se tăvălească pe jos și strigă din toți rărunchii: – Mamaaaaa! „Să vezi ce-o să o certe acuma, că n-a fost cuminte!” Îmi vine mie să merg spre ea și să îi spun să tacă, că o să ia bătaie. De când intrasem în clasă, mă fascinase uniforma ei, cu jupon alb, dantelat, ca de balerină, care se vedea de sub fustiță. Și fundițele din păr, mari, sub formă de fluture. Parcă era o păpușă cu care îți doreai să te joci. Învățătoarea iese din clasă și se întoarce însoțită de o mamă înspăimântată, care o ia în brațe și-ncepe s-o sărute. Este cam singura mea amintire din clasa întâi.

copil nefericit trist

Nu am amintiri despre mine, decât ce ciudat mi s-a părut că fetița care plângea nu a luat bătaie. Și că mama ei fusese acolo, pe hol, așteptând. Nu că mi-aș fi dorit să fie și a mea. A mea m-ar fi bătut. Sau și mai rău: m-ar fi pârât tatălui meu. Care nu bătea cu palma. În clasa a doua, aceeași învățătoare mă laudă foarte tare pentru o compunere. Cred că a fost prima oară în viața mea când cineva mă lăuda, pentru ceva, orice. Până atunci, păruse doar uimită când vedea că știu tot alfabetul, că mă descurcam foarte bine cu aritmetica:„ Ia uite, ciudățenia asta de fetiță, care nu-și face temele, vine la școală îmbrăcată cu haine sau prea mari, sau uzate, peste uniforma scălâmbă… ia uite!” Dar o laudă și pe „păpușă”, pentru că folosise cele mai multe cuvinte. Și, când ni se cere părerea („ce credeți voi, copii, că a vrut să spună?”) despre compunerea ei, ridic mâna, în disperare, pentru prima oară de când începusem școala: – Eu cred, că ea are cea mai bună compunere, de pe rândul ei, simțisem eu nevoia să-i delimitez exact granițele calităților ei. Nu mai țin minte dacă m-a mai lăudat vreodată tovarășa învățătoare.

Ieșim în pauză râzând, țipând, chirăind. Ceilalți, nu eu. Mă uit cu jind la eugenia din mâna unui copil. Mi-e foame. Am și eu pachet, dar nu pot să-l scot ca să-l mănânc. E un codru mare de pâine neagră, cu brânză, învelit într-un ziar boțit. Fetițele râd cristalin și se prind într-un fel de horă: „Țăranul e pe câmp, țăranul e pe câmp, hai, Lenuța mea, țăranul e pe câmp.” Râd și eu, gâlgâit, și dau să mă alătur lor, plină de entuziasmul copilăriei. „Păpușa” îmi vede mâna întinsă, zâmbește sardonic și mă îmbrâncește cât colo, în râsul cristalin al celorlalte fete. (Să nu vă faceți griji pentru ea, pentru „ Păpușă”. A crescut mare și a ajuns, bineînțeles, doctor.) Eu mă retrag în colțișorul meu umbrit și le privesc de-acolo. Eu nu plâng. Eu n-am voie să plâng. Eu sunt cuminte.

Și-mi vine-acum să mă întorc în timp, să iau fetița chinuită și doar s-o strâng în brațe. Un pic…

Guest post by Paula Munteanu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu se moare din dor

Trandafirul

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,225 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro