Fidelitate

Ana Barton

14 March 2014

Ana BartonÎmplineam patru ani şi mi-au făcut petrecere cu sobă duduind, cu tort, cu rochiţă-nflorată şi cu portocale. Bunicul mi-a strecurat şi-o ciocolată mică şi chinezească. Bunica mi-a spus „bozgoroaică mică şi frumoasă“, iar părinţii m-au privit ca pe-o promisiune de maturizare. A lor.

Şi pentru că aniversarea copilului e bucuria părintelui, ai mei şi-au invitat câţiva prieteni, iar ăştia şi-au adus şi pruncii. Numai unul dintre ei era mai mare decât mine. Cu trei ani. Dănuţ. Mi-a adus o carte foarte mică şi subţire, „Cele douăsprezece fete“, o poveste de Petre Ispirescu. Mi-a pus cartea-n mână şi m-a pupat pe obraz. A fost gata facerea.

M-am îndrăgostit de Dănuţ cu dragoste mare. Pe loc. M-am furişat de la faţa lui şi mi-am ascuns cărticica sub pernă. Să-i fie cald. Am stat departe de el, ca să-l pot privi fără să mă vadă. Nu văzusem un copil mai frumos. Râdea tare, mult şi sălbatic şi-şi odihnea mâinile-n buzunare. Avea ceva lupesc şi inofensiv deopotrivă în toată-nfăţişarea.

De-atunci, îl pomeneam în fiecare seară la rugăciune, dar nu-i spuneam cu voce tare numele, ca să nu-mi intrig bunica. Însă gândul meu ventricular nu s-a mai despărţit de el. Bunicul mi-a citit povestea celor douăsprezece fete până am învăţat-o pe dinafară, iar cărticica a ajuns în faţa de pernă, împotriva oricăror nedumeriri posibile. Ale oricui.

Ştiam că vine-n fiecare zi în centru, la bunicii lui, tanti Geta şi nenea Iulian, aşa că-i aşteptam la rândul nostru de ferestre de la prăvălie venirea-n pas vesel şi nepăsător. Inima nu mai avea loc în pulover când trecea Dănuţ. Apoi, preţ de câteva ore, dădeam raite pe la geamuri, să-l văd plecând spre casă. Uneori, asta se-ntâmpla noaptea. Atunci îl temeam de răufăcători şi de sufletele morţilor sălăşluitori în cimitirul pe lângă care trecea către casă. Nu ştiam atunci că sufletele nu iubesc nemişcarea, iar trupurile se descarcă de răutate peste viaţă.

Aşa că mă rugam fără-ncetare pentru paza cea bună a băiatului şi-mi frământam degetele de pervaz. În fiecare zi. Am crescut apoi şi-am plecat la şcoală, la oraş, la părinţi. Pe Dănuţ îl mai vedeam o dată la două săptămâni, dacă aveam noroc, şi cu siguranţă în vacanţe. Am primit cadou un orar cehoslovac frumos colorat în prima zi de şcoală. Dar atât de frumos era, că l-am păstrat 28 de ani într-un dicţionar. La-nceput, fiindcă mi-a fost milă să-l scriu. Alţii n-aveau aşa o frumuseţe. Apoi, pentru că eram deja prea mare. I l-am dat fetei mele în prima ei zi de şcoală.

Filoxenia unicornului

Şi-am mai primit atunci o agendă. Mi-a plăcut c-avea calendar. Şi mi-a venit ideea: l-am continuat, scriindu-l atunci, pe când aveam aproape şapte ani şi septembrie, pentru următorii doisprezece ani. Da, da, fiindcă atât dura şcoala, nu? Pe urmă, sigur că trebuia să mă-ntorc la bunici, doar acolo mă născusem şi nimeni nu mă-ntrebase nimic la smulgerea cea pentru binele devenirii mele. Acolo era locul meu şi-n fiecare seară a celor doisprezece ani de şcoală am tăiat ziua din calendar, cu dor. Sigur, uneori mă luam cu gânduri şi treceau câteva zile fără să operez vreo diagonală. Bucurie era numele de cerneală al dungii groase şi, de mulţumire, orizontale.

Pentru că părinţii noştri erau, la rându-le, prieteni din copilăria lor şi se vizitau cât puteau de des, îl vedeam şi eu pe Dănuţ, dar eram felul ăla de copil numit apreciativ „unde-l pui, acolo stă“. Apăi, să vă-mpingeţi copiii dacă-i vedeţi aşa, că toată zbaterea lumii se sparge-n tăcerea lor cuminte. Nimeni nu şi-a dat seama că-l iubeam pe băiat. Când mai mari ne-am făcut, am dus mai departe prietenia părinţilor. Şi nu eram doar noi, ci toţi copiii părinţilor-prieteni. Ei erau cam douăzeci, noi, vreo patruzeci.

Ne-ntâlneam sâmbăta-seara, când se-adunau la casele părinteşti toţi cei de prin oraşe şi, cum v-am spus, în vacanţe. Aşa că nu-i de mirare că primul revelion l-am făcut la unsprezece ani, cu gaşca asta nebună. Iar eu eram dintre cei mici. Ai noştri ne-au lăsat pe mână una dintre case, mâncare şi muzică. Evident, o pereche de bunici, amfitrionii. Am vorbit şi-am dansat şi de-atunci aşa au arătat toate petrecerile noastre. Dănuţ era un domn: a dansat cu toate fetele, chiar şi cu mine, care făcusem aproape o sincopă de respiraţie.

Iar dragostea asta a mea a durat zece ani. Eram în clasa a VIII-a când m-am uitat prima dată la el fără să mă doară inima şi fără să vrea să se-arunce-n cap din piept. Şi m-am bucurat, dar tot tăcând. Iubisem timp de zece ani un om, cu toate cele bune de pus în iubire de-un copil. Semănam a cofetărie.

Aveam optsprezece ani când, într-o vară casiopeică, cum stăteam noi, toţi prietenii, pe treptele soclului statuii din centru, m-am aflat lângă Dan. Şi, cu liniştea omului ciuruit demult şi cârpit cu nădejde, i-am luat mâna şi i-am povestit scurt şi râzând avatarurile iubirii mele ce durase de la patru la paisprezece ani. „Iar eu n-am văzut decât indiferenţa ta faţă de mine şi frica mea de tine“, a zis el şi-a pus capul pe umărul dinspre seară. Şi gata. Mărturisirile sunt păsări.

O dată la câţiva ani îl visez. Cu dinţii lui de Kevin Costner. A doua zi, invariabil, plec. Acasă, în Copiland.



Citiţi şi

Curajul de a fi imperfecți si vulnerabili

Căprioara de alături

Prostuțule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,512 views

Your tuppence

  1. Dani / 24 January 2016 8:39

    Mi-ai oferit un bilet spre Copilandul meu, cu povestirea aceasta! Multam fain pt o dimineata superba!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro