Fii rezonabil(ă), cere imposibilul!

Iulia Badea-Guéritée

16 June 2015

Iulia Badea-GuéritéeAşa merg lucrurile, sunt vechi de când lumea, şi nimeni nu va schimba acest lucru. Starea de euforie şi de “a visa cu ochii deschişi”, care însoţeşte, ca un câine de pază şi ca o pisică tandră şi lipicioasă orice cuplu în formare, face ca, de îndată ce “a trecut curentul” acel cuplu să înceapă să construiască vise. Fabrica de vise, uneori cu aceeaşi direcţie, alteori în grade diferite de împlinire, funcţionează la maximum, hrănindu-se din compatibilităţi, afinităţi elective, proiecte comune de viitor, de viaţă, dorinţe similare de împlinire fiinţială. Valorile comune  joacă un rol decisiv, însă, la bază, este cu totul adevărat că iubirea dă aripi. Indrăgostiţii visează cu ochii deschişi la împlinirea lor logică, în formele ei cele mai moderne ca şi cuplu, dar cam toate terminându-se cu acelaşi deziderata: pentru totdeauna, în veşnicie. Orice semn – a se înţelege simbol – este binevenit. Nu pentru că fiinţa umană ar fi ipocrită sau naivă, ci pentru că atunci când iubesc oamenii au o nevoie viscerală, atavică şi perfect justificată din illo tempore (n.red. din acea vreme) ca întreg universul să fie făptaş la reuşita şi fericirea lor. Au scris-o poeţii (Luceafărul lui Mihai Eminescu), au constat-o, aproape prozaic şi matematic, exegeţii, au cerut-o insistent muritorii de rând, prin gesturile ritualice cotidiene (vezi Creanga de aur, scris de James George Frazer, transformat ulterior, cu acelaşi titlu, de Mihail Sadoveanu) care dau valabilitate şi sens. Zeilor li se ofereau ofrande sau sacrificii, preoţilor li se cere încă binecuvântarea, fiinţei supreme, Iisus Hristos, i se cere iubirea pentru un Noi devenit cuplu. Ce altceva este acel “dă Doamne” pe care toţi îl rostim atunci când chipul se transformă într-o fântână a fericirii decât dorinţa şi speranţa ca fragila, deocamdată, noastră construcţie să fie considerată nu doar având viaţă lungă, ci şi legitimă, înainte de a deveni, ulterior, în absolut, legală?

Societatea în care trăim dar şi aproape selecţia naturală a lucrurilor fac ca nu toate cuplurile să meargă, să se “ţină”: iubiri care păreau eterne durează cât ar arde un foc foarte slab, din paie, cupluri care păreau unite de acelaşi interes se rup înainte de vreme, cupluri care se iubesc cu adevărat ajung să se destrame. Iubirea cere timp, pentru a se forma ca durată, da, dar tot ea are vocaţia de a se termina într-o bună zi. Nu cred în finalurile care intervin fără motiv, din senin. Ele sunt generate de un gest, de un cuvânt, de o trădare, care fac ca persoana iubită, presupusă să ne fie alături şi la bine şi la rău, să devină străină. Este, într-un fel, mai bine aşa. Iertarea este, într-adevăr, un artificiu util, dar doar acolo unde există un dram de iubire şi un dram de înţelegere: a greşit crezând că face bine. Altfel, probabil că iubirea, cuplul, asemenea oricărei creaţii divine, superbe, absolute, are fragilitatea unui trandafir şi tăria esenţei sale: este un drum. Trebuie urmat, creat, pătruns, străbătut, cu o parcimonie şi o atenţie de fiecare zi. Nimic nu este din start câştigat, iar căsătoria nu este un gaj de durată, de stabilitate, de iubire. Deloc.

fii realist

Dacă un trandafir există pentru a fi privit, mirosit, admirat, îngrijit, el există şi pentru a-i oferi lumină, stabilitate, apă proaspătă, atenţie. Privire. Mai simplu, iubirea aşa cum o descria Gabriel Garcia Marquez: “Problema căsătoriei este că se termină în fiecare seară după ce faci dragoste, şi trebuie să o reconstruieşti în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun”. Nu aş numi-o însă problemă, ci esenţă, deliciu, secret. Iar cuvântul “căsătorie” l-aş înlocui cu “relaţie”. Cuplu. Problema unui cuplu adevărat este că se termină în fiecare seară după ce faci dragoste, şi trebuie reconstruit în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun. Nu cred că este o corvoadă, în cuprinsul paradigmei, atunci când accepţi că a iubi înseamnă a construi: a construi o casă. Cu ferestre luminoase, cu biblioteci, cu sunete, cu obiecte simbol ale unui cotidian reinventat dar totuşi ancorat în matca unor obiceiuri şi date aniversare, a unor caracteristici sau diferenţe care apropie, dar şi o casă lângă care ai plantat un copac. O casă deschisă spre lume, dar funcţională şi atrăgătoare. O casă care devine acasă.

Este o acasă care trebuie îngrijită şi ferită de intemperii, de furtuni şi de linişti, de plictis şi de saţietate, o acasă care trebuie protejată de cei care, din prea multă dragoste sau grijă, din invidie sau interes, din varii motive, ar dori să o vadă rasă de pe suprafaţa pământului. De noi, la fel. Suntem capabili de autodistrugere, da. Este tot o muncă, deci, o muncă de zi cu zi, de noapte cu noapte, dar nu pentru totdeauna. Ci doar până acolo unde şi când, atât furtunile cât şi tornadele, lumea dar şi veşnicia vor fi acceptat că acea acasă ţine, are rădăcini solide şi nimic nu o va mai dărâma. Termenul nu intervine imediat, love takes time, şi cuplul cere timp.

A avea iubirea cuiva nu înseamnă că te culci pe roze. Cred că înseamnă o mare responsabilitate. “Câtă vreme iubim, servim la ceva, câtă vreme suntem iubiţi, suntem indispensabili”. Cei care iubesc şi sunt iubiţi  sunt deci imbatabili? Cuceresc lumea? Au binecuvântarea Celui de Sus ? Mai caut, mai vreau să aflu. Dar am cules acest citat dintr-un răvaş luat la întâmplare dintr-un pom al cunoaşterii. La Bucureşti cineva a avut ideea de a planta răvaşe cu citate în mai mulţi pomi ai cunoaşterii, în pasajul Universităţii. Am văzut cupluri care se sărutau înainte de a lua un răvaş. Sau cupluri care îşi puneau o dorinţă sau o întrebare înainte de a culege… răspunsul. Societatea contemporană a înlocuit Eneida lui Virgiliu cu semne pe care ochii le caută cu disperare pentru a legitima. Dar dacă de fapt secretul constă în a construi întâi, încet, ceva solid, ceva sublim, ceva valabil deja în absolut, înainte de a fi valabil în univers?

Dar dacă a fi rezonabil, astăzi, înseamnă pur şi simplu a-ţi dori imposibilul, aşa cum scrie pe un perete qui crève les yeux, vorba francezului, ca un adevăr inerent, în faţa la Chez Paul, de la Piaţa Romană? Eu zic să ne reamintim, cât mai putem, ce credea Nikos Kazantzakis despre :”Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi. Prima: Doamne, sunt un arc în mâinile tale, întinde-mă, caci altfel voi putrezi. A doua: Nu mă întinde prea tare, căci mă voi rupe. A treia: Întinde-mă cât poţi de tare, şi dacă mă voi rupe, cu-atât mai rău“. Aş adăuga, măcar voi şti că am încercat decât să-mi petrec restul zilelor întrebându-mă dacă nu am greşit, neîncercând. Necerând.

Pe Iulia o găsiți și aici.



Citiţi şi

Georgia

Nu poate fi nimic între noi

Săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,904 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro