Frica

Catchy

8 November 2017

Am fost vecini mai bine de două decenii. Undeva, la țară. Noi, o familie tânără, cu doi copii micuți, fugisem de aglomerația orașului provincial, aflat la numai câțiva kilometri depărtare. Ei, o familie de-a locului, trecută de prima tinerețe. Se întâmpla la câțiva ani după Revoluție. După copilării identice, eu și soțul meu, născuți și crescuți „pe asfalt”, la bloc, am hotărât să le oferim celor doi copii mai mult decât aerul curat al pădurii din apropierea noii locuințe. Am vrut să le oferim spațiu de joacă, să se bucure la maxim de copilărie. Spațiul verde dintre blocurile copilăriei noastre, cu băncuțe, tei și salcâmi, începuse a fi transformat încă de atunci în parcări și alei pentru invazia vehiculelor, fenomen ce continuă și în ziua de azi.

Vândusem un apartament cu trei camere în oraș, cumpărând o căsuță locuibilă, înconjurată de ceva mai bine de o mie de metri pătrați de teren. Vecinii noștri s-au bucurat nespus când am cumpărat casa de la un individ care nu locuia acolo, acesta fiind numai moștenitor al imobilului. Vecinii noștri trecuseră de prima tinerețe și se mândreau cu o casă arătoasă și două fete inteligente, ambele având studii superioare. Cea mare tocmai se stabilise în Italia, căsătorită cu un italian bogat, căruia îi dăruise două fete superbe. Cea mică, proaspăt căsătorită, rămăsese cu soțul său din oraș. Locuia împreună cu părinții acestuia și abia născuse un băiețel dolofan.

cuplu batranete dragoste

Nu pot să exprim mândria vecinilor mei legată de fetele lor. El era zidar. Lucrase o viață-n construcții, abia se pensionase, dar era chemat încă la numeroase lucrări particulare, datorită faimei câștigate de-a lungul anilor. Ea era gospodina perfectă, femeia „în urma căreia creștea iarba și florile înfloreau”. Femeia casnică, bună la toate. Făcea toate treburile unei gospodării adevărate. Nu exista nicio discuție cu dânsa în care să nu se laude cu fetele ei. Se mândrea că eforturile sale de a le ține pe fiecare în facultate, una terminase Dreptul, cealaltă, Medicina, nu fuseseră în zadar.

Anii au trecut, soțul mezinei (medic și el) a plecat în Spania, unde a găsit un job bine plătit. După un an, acesta și-a luat soția și copilul acolo, integrându-se perfect în comunitatea numeroasă a românilor din Spania. Cei doi vecini ai noștri au rămas singuri. Noi, ca buni vecini, i-am ajutat cât am putut. Cu adus lemne în prag de iarnă, cu transport la spital în caz de probleme, ei neavând mașină. Mereu zâmbitori, ne mulțumeau de fiecare dată. Totuși, observam acea tristețe a părinților ce au crescut două fete ca două flori iar acum, la bătrânețe, au ajuns să apeleze la niște străini.

Acum vreo patru ani, vecinul a murit. Abia trecuse de 70 de ani. A murit ușor. Lua pastile de inimă, dar mai „scăpa” uneori câte-o țuică. Era cu gândul mai mult la nepoți decât la fetele sale. N-apucase să se bucure de năzbâtiile lor decât câteva zile pe an, când fetele veneau în concediu, să-și vadă părinții. Dar nu stăteau prea mult cu ei, pentru că aveau bilete cumpărate din timp în stațiuni la mare sau la munte. Mai mult, nepoții nu prea înțelegeau bine limba română, bunicilor fiindu-le greu să comunice cu ei, mai ales că, în ultimul timp, aceștia erau mai interesați de ecranele smartphone-urilor, decât de sfaturile sau poveștile bunicilor.

Zilele trecute s-a prăpădit și vecina. Tot mai singură, abia dacă o mai vedeai că iese din casă. Tocmai o ajutasem să aducă o căruță de lemne pentru la iarnă. Astă vară fusese câte o lună la fiecare din fete. O lună în Italia și o lună în Spania. Al patrulea an la rând, de când vecinul o părăsise. Amândouă fetele încercaseră să o convingă să rămână definitiv la oricare dintre ele. Degeaba. Legătura vecinei cu casa ei dragă, ridicată de soțul ei și îngrijită cu drag de ea, nu putea fi ruptă.

Amândouă fetele au venit, au înmormântat-o rapid și s-au întors la treburile lor. Fără nepoți. Pentru ei, bunicii erau deja amintiri. Imortalizate în câteva fotografii făcute cu telefonul. Dacă nu cumva le-or fi șters, să facă loc vreunei melodii noi. Casa vecinilor a fost dată-n vânzare, iar noi așteptăm alți vecini și mi-e frică. Nu, nu din cauza viitorilor vecini. Mi-e frică de altceva. Fiica noastră s-a angajat de vreo doi ani în București și vrea să rămână acolo definitiv. Fiul meu termină la anul colegiul și pleacă și el în București, la facultate, iar noi ne-ncurajăm mereu și tot ne zicem că Bucureștiul nu e Italia sau Spania. Așa o fi?

Guest post by Maria Dobre

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cred că așa se simte frica de moarte

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

40 de ani, al treilea divorț

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,870 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro