Frida Kahlo – Bomba legată cu panglică

Ana Maria Lebădă

18 August 2010

Am băut să-mi înec amarul, dar nenorocitul a învăţat să înoate. Frida Kahlo

Frida. Artista. Femeia. Iubita. Soţia devotată. Amanta. Uşuratica. Lesbiana. Muza. Copilul. Cea care nu poate să fie mamă. Sora. Prietena credincioasă. Rebela. Comunista. Mintea sclipitoare. Activista politică. Victima. Invalida. Femeia fatală. Alcoolica. Pedagogul. Artista. Frida.

André Breton i-a asemănat opera cu o bombă frumos legată cu fundă. Iar Frida s-a pictat pe sine, din toate punctele de vedere, realizând poate cea mai narcisistă operă din istorie: „Daca mă pictez, o fac pentru că acesta este subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, avea să mărturisească chiar ea. A vorbi, deci, despre opera Fridei înseamnă a vorbi despre ea şi a vorbi despre Frida înseamnă a vorbi despre opera sa.

Într-adevăr, Frida îmi pare un cocktail Molotov: explozivă, arzând cu pasiune prin toţi porii, muşcând cu poftă din viaţă, înecându-şi amărăciunea în alcool, mestecându-şi suferinţa şi disperarea cu aceeaşi intensitate cu care se hrăneşte din iubire şi fericire, pentru a le scuipa, mai apoi, pe pânzele sale: „Pictura mea poartă în ea mesajul durerii,” nu se sfieşte să recunoască. Îşi distilează durerea şi şi-o transformă în artă: în arta de a picta, în arta de a trăi, în arta de a se (re)crea în permanenţă.

Panglica

Femeia-fatală îşi construieşte mereu imaginea într-un stil pictural, profund decorativ. Foloseşte ca sursă de inspiraţie femeile din istmul Tehuantepec, care – frumoase, independente şi mândre – făcuseră din matriarhat legea acelor ţinuturi. Îşi  conturează identitatea vizuală prin costume tradiţional mexicane şi prin părul împletit cu panglici colorate şi flori, la care adaugă bijuterii opulente, podoabe tradiţionale şi şaluri superbe, dintr-o ţesătură bogată. „Cand Frida Kahlo a intrat în loja sa, la balcon, toate frumuseţile care atrăgeau privirile au fost eclipsate. Clinchetul somptuoaselor bijuterii a acoperit clinchetul orchestrei, însă ceva mai mult decât acest zgomot ne-a forţat să ne ridicăm ochii şi să descoperim apariţia care se anunţa printr-o incredibilă ciocnire de metale, înainte de a apărea aceea pe care o promiteau sunetul bijuteriilor, dar şi magnetismul silenţios,” avea să povestească un martor.

Îşi poartă cu mândrie costumele şi coafurile tradiţionale, nu doar pe scena unui Mexic aflat în plin proces de recuperare a identităţii naţionale, dar şi-n cercurile cosmopolite ale New Yorkului, şi-n mijlocul spumei artistice a Parisului, inflamând atenţia, scandalizând sau inspirând (de exemplu, după expoziţia sa din Paris, în 1939, creatoarea de modă Elsa Schiaparelli le propune clientelor ei o „rochie Madame Rivera”). Copiii o urmăresc uneori pe stradă, întrebând-o unde e circul şi, da, Frida face din viaţa sa una dintre cele mai măreţe reprezentaţii. De forţă, de strălucire, de grotesc. De moarte şi viaţă, coexistând şi alternând mai mereu.

Artista nu-şi regizează doar apariţiile, ci şi decorul în care trăieşte, construindu-şi propriul teatru. Casa în care s-a născut şi-n care-şi petrece cea mai mare parte a vieţii este, de fapt, o prelungire şi-o proiecţie a universului său interior: zugrăvită într-un albastru de cobalt intens, ca să alunge duhurile rele, asociat cu roşul şi verdele ferestrelor, uşilor şi pervazurilor; conţinând o grădină de arbori tropicali, cu fântâni susurând, şi-o mică piramidă, servind drept suport pentru statuetele precolumbiene pe care le colecţionează; populată de cerbi, câini itzcuintli, papagali, vulturi, maimuţe-păianjen, curci cenuşii, porumbei şi peşti: „Si ce casă! Toată de-un albastru strălucitor, cu borduri roz, obloane verzi şi-o curte centrală plină de cactuşi, de portocali şi de idoli azteci”, avea să noteze prietena sa Lucienne Bloch după prima vizită.

În fiecare zi pune în scenă viaţa cotidiană, se duce la piaţă să achiziţioneze noi obiecte de artizanat tradiţional pentru casă şi teatralizează fiecare prânz, făcând din fiecare masă o adevărată natură moartă, un tablou reînnoit mereu pentru Diego Rivera, soţul său. În calitate de pedagog e un profesor foarte puţin academic, antrenându-şi elevii acasă, în grădină, în pieţe, în periferii sau chiar într-o puluqueria (local unde se vinde puluque, băutură mexicană): „Ea nu ne influenţa prin felul ei de a picta, ci prin modul de a trăi, de a privi lumea, oamenii şi arta. Ne făcea să pătrundem într-o anumită frumuseţe a Mexicului de care nu ne-am fi dat seama singuri”, îşi aminteşte pictoriţa Fanny Rebel, unul dintre discipolii săi.

Locuinţa ei şi a soţului său, marele pictor muralist mexican Diego Rivera, reprezintă o permanentă Meca pentru elita intelectuală şi artistică, indiferent de adresa casei ce primeşte mereu, cu porţile deschise, personalităţile proeminente ale momentului, fie că este vorba de Mexic sau de Statele Unite. Yves Tanguy şi Juan Miró sunt entuziasmaţi, Kandinsky este emoţionat până la lacrimi de opera sa, Picasso îi oferă o pereche de cercei în forma unor mici mâini, ca simbol al prieteniei, mărturisindu-i lui Diego „Nici Derain, nici eu, nici tu nu suntem în stare să pictăm un cap ca al Fridei Kahlo”, André Breton este extaziat. Şi lista poate continua.

Frida… Iubeşte cu pasiune. Femei şi bărbaţi, faimoşi (Diego Rivera, Lev Trotki, fotograful Nickolas Muray, sculptorul Isamu Noguchi sunt doar câţiva dintre ei) sau nu, pictează, scrie scrisori, petrece sălbatic, militează activ şi ardent în numele comunismului, călătoreşte, este mereu în centrul atenţiei.

Ce se ascunde însă, sub această panglică frumos înnodată? Magdalena Carmen Frida Kahlo Caldéron. Femeia din spatele legendei. Omul din spatele reflectoarelor. De dincolo de zgomotul asurzitor al aplauzelor, de rochiile strălucitoare, bijuteriile opulente, pudrele întinse pe faţă. De dincolo de toate artificiile ce-o aprind în spectacole nemaivăzute în ochii publicului, dar care nu reuşesc, însă, să rămână pe cer odată ce zorii apar. Şi care parcă n-acoperă prin strălucire mirosul pulberii din care ştii că s-au născut…Cine este ea?

Bomba

„Destinul face cărţile, iar noi jucăm,” scrie, la un moment dat, Frida. Cu ce cărţi şi-a jucat ea viaţa? Să vedem:

Rădăcini spaniole, indiene şi germane. O familie din clasă de mijloc, cu o situaţie materială înfloritoare, care însă sărăceşte cumplit după căderea guvernului Diaz. O mamă depresivă, despotică şi isterică, care încredinţează îngrijirea fetiţei surorilor mai mari. Un tată epileptic. Piciorul drept atrofiat de poliomielită, la vârsta de 6 ani. Triplă fractură a coloanei vertebrale, fractură de claviculă, fractură a coastelor trei şi patru, luxaţie la umărul stâng, triplă fractură de bazin, perforarea abdomenului şi bazinului, unsprezece fracturi la gamba dreaptă, dislocarea piciorului drept a în urma unui accident suferit la vârsta de 18 ani. Diego Rivera: „am suferit două mari accidente în viaţa mea. Dintre ele, Diego a fost de departe cel mai grav,” avea sa afirme chiar ea peste ani. Inteligenţă sclipitoare. Curaj. Hotărâre. Putere. Tenacitate. Pasiune. Talent. Sensibilitate.

Destinul face, astfel, cărţile, dovedindu-se deopotrivă crud şi generos. Iar Frida luptă cu încăpăţânare să câştige fiecare rundă şi să-şi transforme fiecare carte într-un As:

Magdalena Carmen Frida Kahlo Caldéron se naşte pe 6 iulie 1907 în Coyocán, o suburbie şic din sud-estul oraşului Mexic. Tatăl său, Karl Wilhem Kahlo provine dintr-o familie de giuvaergii germani şi este exilat în Mexic, unde se căsătoreşte cu Matilde Calderón y Gomez, fiica unui general spaniol cu descendenţă indiană, de la care Karl preia magazinul şi activitatea de fotograf.

Poliomielită, care îi deformează piciorul drept la vârsta de 6 ani, îi uneşte pe tată şi fiică. Guillermo (renunţă la numele de Karl din cauza rezonanţei puternic germane) pune la cale un program sportiv absolut revoluţionar la vremea respectivă pentru o fată de familie bună mexicană. Astfel, Frida merge pe bicicletă, cu patine cu rotile, se caţără în copaci, joacă fotbal şi practică luptele, asemenea băieţilor. Handicapul fizic o ajută să devină foarte puternică din punct de vedere psihic, căci este nevoită să înveţe să se apere şi să facă faţă hărţuielilor copiilor care-o strigau „Frida-Picior-de-Lemn” încă de la o vârstă fragedă. Respingerea celorlalţi seamănă în ea sâmburele rebeliunii, ce se va manifesta ulterior prin respingerea şi provocarea autorităţii şi staus-quo-ului pe tot parcursul vieţii.

Mai mult, uniţi de experienţa bolii, tatăl şi fiica petrec mult timp împreună. Frida preia de la el rigurozitatea, meticulozitatea, seriozitatea şi dedicarea în ceea ce priveşte munca. Guillermo, pasionat de filosofie şi deţinând o bibliotecă demnă de-un european cultivat, în care tronează la loc de cinste Goethe, Schiller şi Schopenhauer, îi imprimă pasiunea pentru lectură şi pentru polemică. Frida îl însoţeşte la lucru, fiindu-i alături în timpul crizelor de epilepsie. Mâna tatălui, strângând-o pe a sa, această mână care călăuzeşte şi dă drumul, care ameninţă mereu că se va desprinde, va face probabil din ea femeia care se va teme întotdeauna să fie părăsită şi care va dezvolta mai târziu, din această cauză, puternice dependenţe emoţionale (faţă de Diego, de sora sa Cristina, etc.).

Elevă sclipitoare, este admisă în 1922 a treizeci şi cincea din două mii la Şcoala Preparatoare naţională, cea mai bună instituţie de învăţământ din ţară. Aici devine membră a grupului Cachuchas (alcătuit din şapte băieţi şi încă o fată), cunoscut pentru inteligenţa sa şi bucuria de a trăi, pentru spiritul farsor şi renghiurile sale. Grupul îşi face din socialism, romantism şi naţionalism cocktailul lor ideologic, alegându-şi drept cartier general Biblioteca Ibero-Americană.

În 1925, tânăra de 18 ani este practic strivită într-un accident de autobuz. Alejandro Gómez Arias, şeful grupului Cachuchas şi prima sa iubire, care era cu ea în momentul accidentului, îşi aminteşte că trupul Fridei, gol (hainele îi fuseseră sfâşiate în timpul coliziunii), plin de sânge, era acoperit c-o pulbere de aur pe care un pictor o avusese la el… Aur şi sânge. Binecuvântare şi blestem. Asta se dovedeşte a fi accidentul pentru Frida: tânără care îşi dorea să urmeze cursurile facultăţii de medicină rămâne imobilizată la pat pentru o lungă perioadă de timp, nu-şi mai permite să-şi continue studiile şi să-şi urmeze visul. Închisă în camera sa, imobilizată într-un corset de ghips, îi rămân doar culorile, şevaletul şi oglinzile. În orele lungi ale covalescentei, Frida îşi descoperă puterea, ambiţia şi hotărârea. De a supravieţui şi de a merge din nou. Dar, şi mai important, îşi descoperă vocaţia de pictoriţă, pe care poate n-ar fi descoperit-o nicicând fără acest accident.

Îl cunoaşte apoi pe Diego Rivera, cel mai popular pictor muralist al Mexicului, mai mare cu douăzeci de ani decât ea, mai înalt cu douăzeci de centimetri şi cu o sută de kilograme mai greu. Artistul este fascinat de tânăra puternică şi îndrăzneaţă, este uimit de talentului ei şi o încurajează să continue să picteze. Cei doi se îndrăgostesc şi se căsătoresc, punând bazele unei legături profunde, ce va dura până la sfârşitul vieţii ei. O relaţie tumultoasă, plină de pasiune şi tandreţe, de solidaritate şi colaborare (cel mai bine reflectate în plan artistic şi politic, cei doi susţinându-se în permanenţă reciproc), dar profund încercată de trădări (Diego ajunge să aibă o relaţie inclusiv cu sora ei preferată, Cristina, în timpul căsătoriei lor). Frida se refugiază în pictură şi alcool, îşi disecă inima şi-şi pictează suferinţa într-un strigăt sincer de durere, se descoperă şi se rescrie în permanenţă prin arta sa, devenită refugiu, eliberare, sursă a independeţei financiare. În tot acest timp, sănătatea sa se alterează progresiv…

Eminentul dr. Elosser este convins de inutilitatea majorităţii operaţiilor la care se supune şi atribuie această cursă ipohondrică medicilor şi intervenţiilor unui sindrom psihologic care îl împinge pe pacient să ceară operaţie după operaţie pentru a reveni în centrul atenţiei şi obiect al iubirii. Tehnică mult încercată de Frida pe lângă Diego, care-şi bate alături de ea propriile recorduri de longevitate conjugală, dar în lipsa fidelităţii. Frida, pe patul ei de spital, care refuză anestezia dacă sora sa Cristina nu se află acolo ca să o ţină de mână, şi căreia Diego îi cântă cântece de leagăn ca să-i uşureze durerile, recompune acelaşi tablou ca bebeluşul Frida, abandonat de nepăsarea unei mame depresive spre îngrijirea celor două fete mai mari.

Ce-mi place mie cel mai mult la Frida este faptul că şi-a trăit şi exprimat feminitatea plenar şi onest. Fără false pudori, fără bravari gratuite, fără încorsetări de niciun fel. Trupul fiindu-i în permanenţă strivit de corsete medicale dureroase, şi-a eliberat esenţa Femeii din ea cu o asemenea forţă, încât ecourile operei şi personalităţii sale reverberează şi astăzi. Cu drept cuvânt, André Breton a afirmat despre opera sa: „Nu există pictură mai exclusiv feminină în sensul în care, pentru a fi cea mai tentantă, ea consimte să fie pe rând şi cea mai pură şi cea mai periculoasă.”

Frida şi-a disecat efectiv sufletul, punându-l pe tava creaţiei. A vorbit clar şi răspicat, prin arta sa, despre Femeie, despre iubire, despre durere, teamă, sacrificiu, viaţă şi moarte, articulându-şi trăirile într-un discurs coerent şi plin de culoare. Şi-a pictat viaţa şi şi-a trăit pictura cu pasiunea pe care-o poate avea doar cel ce cunoaşte abisurile şi atrocităţile vieţii, care-a întâlnit moartea şi-a învins, dar care n-a uitat niciodată cât e de aproape. Catalogată ca fiind suprarealistă, Frida mărturiseşte simplu: „Niciodata nu mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea.”

Pe utlimul tablou pictat a rămas scris, cu limbă (sau pensulă) de moarte: Viva la vida

Vă invit să vedeţi această scenă (din filmul „Frida”) care vorbeşte despre personalitatea sa mai mult decât o mie de cuvinte:

Citiţi şi

Poze istorice – realitatea fără photoshop (II)

Ménage à trois. Quatre. Cinq…

C.Z. Guest – Doamna de Vanilie cu părul de șampanie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,653 views

Your tuppence

  1. anna / 30 January 2012 12:18

    Imi place articolul, nu-mi place ca o buna parte din el este inspirat de Christina Burrus, iar acest lucru se intampla fara ca articolul sa aiba referinte livresti! De apreciat totusi efortul depus pentru a face cunoscuta publicului mai putin avizat, o biografie mai mult decat impresionanta!

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  2. Mirela Baron / 17 February 2011 20:49

    O biografie fantastica, magnifica.Pasional de dureroasa…”Viva la vida” i se potriveste de minune!
    Mersi pentru articol.

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  3. Colceag Mirela / 18 August 2010 15:12

    Foarte interesant acest articol.Revad filmul Frida cu drag, ori de cate ori am ocazia

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro