Gata! Lasă-ne!

Oana Dușmănescu

29 March 2013

Iarna asta durează de o veșnicie și jumătate. Am fost aseară la un concert susținut de Ada Milea și acoliții ei talentați – Anca Hanu, Bobo Burlacianu și Cristi Rigman. Care au cântat, ironic, dar apăsat, tot despre iarnă.

Mie mi-e frig. În casă e frig, afară e frig. Urăsc deja fularele, căciulile și mănușile, deja nici nu le mai port, sfidez frigul străzii cu gâtul gol și urechile roșii. Mintea mea nu mai poate concepe, la final de martie, cum m-aș mai putea echipa atât de iernatic. Mi se pare incredibil că plutesc dimineața în visarea mea obișnuită și, deodată, cizma îmi alunecă pe un petic de zăpadă mociorlită. Nu mai știu cum arată soarele, cred că mă voi speria de el prima dată când apare. O să fac un șoc și o să-mi doresc iarna, că eu cu ea trăiesc, chiar dacă nu-mi place.

Și după această iarnă – iernuță, nu știu cum s-o numesc – vin ploile. Eu una nu-mi mai dau seama de diferență. Eu vreau să fie cald. Să-mi scot săndăluțele la plimbare pe străzile fierbinți ale orașului meu frumos și urât în același timp, să-mi flutur rochiile și kilogramele in minus în parc și la terase, sa beau o cafea în aer liber fără să-mi înghețe mâinile și fără să înjur non-stop încălzirea globală care seamănă din ce în ce mai tare cu a nu știu câta glaciațiune.

Îmi tot cumpăr tricouri, fustițe, sacouri subțiri în speranța că opțiunile mele în materie de modă vor influența starea vremii. Pomii dezfrunziți mă ucid încet, dar sigur. Îmi vine să dau foc puloverelor și pantalonilor care, jur, miros a frig, a nori grei, a iarnă urâtă.

Nu am cremă de mâini suficientă să-mi vindece o bucățică de piele care nu mă lasă să uit cât mi-e de frig.

Dimineața plapuma mi se pare mică, iar în mijlocul ei oricum tronează pisica, fapt care restrânge considerabil cantitatea de căldură care și-așa nu-mi ajunge.

Am o alergie sporită la ciorapi lungi, șosete. Urăsc tremuratul acela care se instalează mai ales la întâlnirea cu faianța și gresia din baie.

Aburii care îmi ies din gură scriu pe cer: „Hei, lasă-ne, e aproape aprilie!”

Visez la prima înghețată ca la Dumnezeu – nu mi-o permit acum, sinuzita și amigdalita mea stau la pândă ca două leoaice înfometate.

Aș vrea ca măcar un an din viața mea să mi-l petrec într-o vară fără întrerupere. Să văd dacă și atunci aș fi cumva la fel de cârcotașă și de supărată pe viață. Să văd dacă nu încep să-mi blestem visul, că așa e omul. Când e frig, îi e prea frig, iar când îi e cald…



Citiţi şi

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Matt Haig, Motive pentru a rămâne în viață – o confesiune tulburătoare

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
762 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro