Greu

Gabriela Ion

30 March 2014

Gabriela Ion– Veniţi, doamnă, puneţi-o în leagăn, e liber, îmi spune doamna distinsă pe care o văzusem de departe. Cu mişcări hotărâte şi, mi se părea, mult prea energice, împingea leagănul în care stătea aproape imobilă o fetiţă de vreun an şi jumătate. Părea o păpuşă melancolică, cum stătea aşa, ţeapănă, pe scăunel, privind drept în faţă, absentă, fără parcă să ia seama la du-te-vino-ul amplu de metal care o purta către nori şi din nou jos, între braţele viguroase ale femeii. “O fi bunica”, îmi zic. “Sau poate dădaca. Aici toți au dădaca, probabil Rebecca e singura care va creşte fără…”

Mă oprisem în dreptul leagănelor şi trăsesem căruţul în aşa fel încât fiică-mea să poată privi nestingherită balansul silenţios al fetiţei.

– Ah, nu, multumesc, e încă mică…

– Cât are? se interesează femeia privindu-mă fix în ochi.

– Săptămâna viitoare face un an, bâgui realizând brusc că vârsta pe care tocmai o enunțasem nu era una chiar incompatibilă cu “teribilul” joc.

– Cum?! Un an?! se scandalizează instantaneu. Puneţi-o în leagăn, ce mai aşteptaţi! Vă ajut eu… Ayla de la cinci luni ştie leagănele astea ca pe buzunarele ei. Şi, ca şi când m-ar cunoaşte de-o viaţă şi a da-o pe fii-mea în leagăn ar fi pentru ea lucrul cel mai natural cu putinţă şi unicul scop al existenţei sale, prinde leagănul gol, îl blochează şi mă îndeamnă din nou, energic, să-mi aşez odorul.

Deci păpuşa melancolică se numeşte Ayla. Mă întreb de unde vine. Sigur nu e nume italian. Dar, la o adică, nici Naomi, Chantelle sau Maicol (!) nu aparţin spatiului autohton şi totuşi, în ultimii ani, mulţi copii sunt stigmatizaţi fără milă de părinţi cu multă (sau prea puţină?) fantezie. Ea pare italiancă. Îmi vine să râd. Mă gândesc cum îi apar eu acestei necunoscute care mă cercetează încă, aşteptând să mă mişc. Sunt nedormită, am cearcăne cât o minge de ping pong şi eman anxietate prin toţi porii. Ea, îngrijită, cu mişcări decise, dar materne, părul alb, imaculat, tăiat băieţeşte şi un ten care ar suscita invidia multor starlete de televiziune. Brusc, mă simt invadată de o energie neaşteptată, pe care nu suspectam să o posed după atâtea luni de oboseală cronică.

leagăn

– Uşor, uşor, e prea tare! protestez deja pradă panicii la prima lansare.

– Dă drumul leagănului, îmi ordonă zâmbind, şi eu îi dau drumul, las lanţul acela de care atârnă tot sufletul meu, tot universul gravid ce poartă în pântec iubirea infinită pentru fiinţa care, cu ochii ei albastri şi miraţi, probabil încă se intreabă dimineaţa cine sunt. Îmi simt sângele cum îşi schimbă consistenţa, devine un mâl ce mi se poticneşte în vene în vreme ce soarele continuă să lumineze impasibil parcul aproape gol, de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă nu slobozisem leagănul, de parcă nu-mi venea să mă agăţ de el ca de unicul colac de salvare în mijlocul unei mări agitate.

O aud pe Rebecca râzând în hohote. Bate din palme şi fericirea gâlgâie în pieptul acela mic în ritm înainte-înapoi, în vreme ce picioarele mele s-au metamorfozat în două impunătoare pietre de moară, iar inima şi-a schimbat sediul din stern în urechi.

– Vezi cum râde? Se distreaza, micuţa! Ayla, fă ciao! Cum se numeşte?

Ayla nu se clinteşte. Încep sa mă întreb serios dacă trupul slăbuţ este animat. Între timp, fii-mea aude comanda magică şi execută rapid ciao-ciao cu mânuţa.

– Rebecca, bâgui.

– Re-bec-ca, scandează femeia. Eu sunt Nadji.

– Gabriela…, ma simt datoare să comunic. O cunosc de câteva minute şi totuşi, în acest interval infim de timp, am reuşit sa trec printr-un spectru emotiv destul de nuanţat în ceea ce o priveşte. Am urât-o, mi-a fost teamă de ea, dar simt, totuşi, în mod straniu, necesitatea de a continua această discuţie.

– Uite cum se distrează! Se simte bine, îi place…

– Ea, da. Eu, nu chiar, replic cu privirea în pământ ca un elev prins cu fiţuica.

– Da’ ce ai?! mă interoghează apropiindu-se. Ţi-e frică? De ce? Ai de gând să îi transmiţi bietului copil anxietăţile tale?! Dacă tu nu îi dai aripi, cine te aştepţi să i le dea?

O privesc şi îmi răsare brusc în minte chipul mamei. Mama, educatoare tânără, care făcea naveta cu «ia-mă, nene!» până într-un sătuc pierdut între Cernavodă şi Medgidia, neştiind dacă seara avea să ajungă acasă. Mama, care îşi frângea gleznele şi braţele întorcându-se încărcată de sacoşi cu branză, cartofi, ceapă, usturoi sau câte un pui, uneori carne de porc sau de oaie, pe care tânăra educatoare aprigă, în aparenţă delicată, dar atât de muncitoare, le cumpăra de la ţăranii de prin partea locului. Mama, care în perioada când ni se lua lumina după ora 22, la lumina lumânării făcea material didactic, colora buline si iepuraşi cu naturaleţea cu care îmi usuc eu pletele. Mama, care îmi atârnase cheia de la intrare de gât în clasa I, mă învăţase să trec strada şi în fiecare zi se ruga cerului să ajung acasă întreagă. Mama, care după ce a stat două luni în spital la Bucureşti şi a rămas jumătate din fiinţa care era, când i-a fost cu adevărat teamă că avea să moară (şi, din fericire, ca în atâtea alte dăţi, se înşela), l-a pus pe tata să mă ducă la ea, să mă mai vadă o dată. Mama, cu multe dintre alegerile căreia încă nu m-am împăcat, dar care m-a crescut cu disperare şi cu disperare m-a iubit, otrăvindu-se zilnic cu teama de a nu mă găsi acasă la întoarcere…

– Maică-ta aşa te-a crescut? ridică din nou biciul femeia, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Îmi simt privirea arsă şi aş vrea să îi povestesc despre cât de greu era să creşti un copil, să ai cu ce să îi potoleşti foamea; aş vrea să îi povestesc despre anii în care am stat la bunici, că măcar acolo mămăliga, laptele şi brânza erau sigur pe masă; aş vrea să îi spun despre milioanele de femei care au avortat prin beciuri, pe mese insalubre sau, mai rău, încropind acasă otrăvuri cu care să pună capăt unei vieţi care nu ar fi uşurat cu nimic situaţia familiei. Un fel de revoltă tacită, la urma urmelor, generalizată, extinsă ca un cancer care lovea aproape fiecare familie şi prin care fiecare familie lovea sistemul, pentru că nicio femeie nu vroia să fie mamă-eroină de copii desculţi şi flămânzi. Aş vrea să îi spun şi despre multele tentative eşuate. Din fericire. Sau din păcate, cine ştie…

– Mama… cu mama era altfel… e altă poveste. Una lungă…

– Ei, aş, răspunde prompt limba bifurcată. Că erau alte vremuri, asta e clar. Nu ești italiancă, așa-i?

– Româncă…

– Vorbesti bine italiana. De altfel, e normal, româna şi italiana seamană.

– Ambele sunt limbi romanice, ca spaniola, franceza, portugheza, încerc eu să o uimesc. E drept că seamănă, dar eu am studiat-o…

– Din Balcani venim amândouă, continuă femeia, pe care noţiunile mele de lingvistică generală o lăsaseră rece. Eu sunt albaneză. Erau alte vremuri, da… vremuri grele. Şi am crescut copii fără să avem timp să fim anxioşi. Lucram în trei schimburi, şi bărbatul, şi femeia. Aveam două rânduri de haine, unul pe noi, altul pe sârmă, la uscat, câ nu se găsea nimic. Nu se găseau încălţări pentru copii. Poate voi mai aduceaţi de afară, nu ştiu cum era în România, dar la noi nu se putea. Şi, totuşi, ei creşteau.

Saboţii albaşti cu Betty Boop. Cu talpa de lemn şi puţin toc, primii pantofi care mi-au rămas întipăriţi în minte şi pentru care mama îi dăduse mătuşii de la Constanţa banii cu două luni înainte, ca să mi-i pună de-o parte când aveau sa sosească cele câteva perechi, de care doar ea ştia cum facea rost. Minunaţii saboţi albaştri de lemn al căror bocănit pe trotuarul înflorit din faţa I.M.U.M.-ului m-a ajutat sa-mi constientizez persoana, existam, mă mişcam, îmi ascultam cu nesaţ bocănitul paşilor, tic-toc tic-toc, muzică pentru urechile mele

– Eu eram copil, era comunism la noi… Îmi realizez brusc ignoranţa şi mă gândesc că musai o sun diseară pe Silvia, bună prietenă şi profesoară de istorie, să-mi povesteasca despre Albania. Nu-mi vine în minte nimic, în afară de stereotipul sosirii în Italia cu barca gonflabilă, pentru care sunt luaţi constant peste picior, precum biata Marika, studentă eminentă la Milano şi colegă la McDonald’s…Nu-mi amintesc mare lucru…, reiau.

– Nu-ţi aminteşti nimic, conchide doamna, încurajată, probabil, de tăcerea mea. Nu ai trăit nimic din comunism. Ai tăi, da. Ei au trăit vremurile acelea, nu tu.

– Îmi amintesc că nu era de mâncare, îndrăznesc eu în tentativa de a-i demonstra ca am trăit şi eu experienţe nefericite. Sigur, nu ca ea sau ca generaţia alor mei, e clar, însă am avut şi eu raţia mea de nefericire. Şi am dreptul să o etalez, ce naiba! Era greu în anii ’80, magazinele goale, nu se găsea carne, nici fructe, aveai bani, dar nu aveai ce sa faci cu ei, recit dintr-o suflare. Pâinea, făina, uleiul şi zahărul erau la raţie, stăteam la coadă câte o familie întreagă, uneori dimineaţa la 3 se formau cozile la carne, la portocale…

– Să știi că nu a fost mereu asa, mă întrerupe nerăbdătoare, oarecum deranjată. Scutură din cap. Ăia erau anii cei mai grei, dar nu a fost întotdeauna aşa. Noi munceam în schimburi de noapte, dar copiii cresteau oricum, cu nimic. Creşteau…

– Ştiu, soptesc. Ştiu. Asta nu înţeleg aici, în Italia. Mai ales în sud. Nu reuşesc să îşi imagineze o mamă care să nu stea acasă, care era mamă şi muncitoare la strung. Sau ingineră. Sau educatoare, ca a mea.

– Lasă-i pe italieni! Tu înţelegi? În primul rând trebuie să înţelegi tu. Şi să nu-mi zici că e alta povestea cu maică-ta. E aceeaşi poveste. Dă drumul leagănului!

Execut fără să cârtesc. Rebecca mă priveste cu o mină serioasă. O îndes şi mai bine, cu gecuța ei albă, Original Marines, în leagănul de cauciuc. Începe să râdă şi să bată din palme, agită cizmuliţele de pluș H&M, pe care nu făcusem niciun efort să le găsesc, ba, mai mult, aşteptasem să le iau la reduceri. Două dungi negre, groase, au răsărit pe mânecile imaculate ale hăinuţei. Dau să zic ceva, femeia mă priveste sever. Înghit în sec şi dau vânt leagănului. În mod sigur asta a fost prima şi ultima geacă albă a fiică-mii.

Între timp, păpuşa melancolică nu a cârmit privirea de la punctul invizibil pe care îl fixează de când am intrat în parc. Continuă să zboare în ritmul balansului exaperat al braţelor energice care o prind şi o lansează, cercetând chipuri transparente de îngeri sau visând la vremuri pe care nu le va cunoaşte şi nu le va înţelege vreodată. Şi, probabil, nici eu.

Citiţi şi

Iubirea e atunci când…

Cel mai mare protest al femeilor anunţat în SUA, la o zi după învestirea lui Trump

Vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,565 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro