Habemus Papam!

Mircea Ciungu

29 March 2013

“Habemus Papam!” şi rotocoalele de fum alb ieşind din pântecele Capelei Sixtine smulg un strigăt de entuziasm din mijlocul mării de oameni adunaţi în piaţa din faţa basilicii. Zeci de steaguri se agită, ca să pară cât mai vizibile. Orgoliul naţional se contopeşte cu fervoarea religioasă. Văd şi două steaguri româneşti. La câţi români trăiesc la Roma, ar fi trebuit să umplem o peluză întreagă. Poate ar fi încăput şi câteva „benere” cu echipa de fotbal a lui Becali. Cum ar fi fost o cârpă mare cu „Ghencea Curva Ultra Sud Salve Papa!” sau chiar Gigi pe capota maşinii, suflând puternic într-o vuvuzea ca arhanghelul Mihail la judecata de apoi? Doar suntem români, ce pana lui aghiuţă!

Mă scutur de râs. Vade retro Satana! În fond, sunt român, am un sens foarte alambicat al respectului faţă de valorile consacrate ale restului omenirii. Păi cum altfel să fi supravieţuit la cei treizeci şi doi de ani de comunism pe care i-am trăit? Am înghiţit atâtea minciuni, am pupat un dos de măgar atâţia ani, că mi se face greaţă când ajung să vorbesc cu cineva despre libertate, principii, adevăr, încredere, morală şi altele la fel.

Ai fost membru? Nu. Dar utecist ai fost? Da. Păi vezi, al dracului ipocrit, unde se ascunde? Golanilor! Faceţi pe democraţii, cu ţărăniştii voştri şi cu mumia aia de rege, care a fugit cu trenul plin de averea ţării. Vreţi să ne puneţi botniţe la gură, nenorociţilor, că scria el Zaharia Stancu de ce sunteţi în stare. Scria bine! Sunteţi la fel de vinovaţi ca şi ceilalţi. Vreţi droguri, vreţi pornografie, vreţi să ne corupă tineretul, asta vreţi. Am luat tot ce este mai rău de „dincolo” – şi omul spune „dincolo” cu emfază  şi cu spume la gură, ca şi când ar vorbi de asasinii lui Kennedy – am dat ţara pe mâna Mossadului şi a CIA-ului! Şi tac… Şi tac… Mă scutur de spaimă de data asta. Stau în fotoliu. Este seară. Habemus Papam! Uralele muţimii, aceleaşi de sute de ani. Steaguri colorate fâlfâie în noaptea romană ca aripile unor fluturi într-o iarbă umană, aceeaşi iarbă umană de sute de ani. Stau în faţa televizorului, aşteptând să „habemus papam”. Eu, ortodoxul, eu, creştinul, eu, păcătosul, eu.

„Actualitatea Românească. La microfon, Neculai Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu. Stimaţi ascultători, primim sute de telefoane… Situaţia de la Timişoara… Ştiri contradictorii… S-a deschis focul, sunt morţi”. Ţin minte primul Paşte la Timişoara, în anii nouăzeci. Mii de lumânări într-o piaţă în care păşeam pe vârfuri, ca şi cum sângele încă nespălat de ploi ne-ar fi ars tălpile. Ce este un om, decât sângele care poate umple două-trei sticle de Coca Cola? Nu era Coca Cola înainte de răscoală. Acum este. Şi McDonald’s şi Humanitas şi PRO TV şi autostradă spre Viena şi vecinul care mai crede în socialism şi Heineken şi Antje, curva politicoasă din Amsterdam, şi multinaţionalele şi Papa. Au venit de-a valma. „Actualitatea Românescă – la microfon Neculai Constantin Munteanu. Pe mâine seară la aceeaşi oră. Să auzim de bine…”

Enfin! Habemus Papam!” Sentinţa sună ciudat din gura comentatoarei de la France 24. Ce treabă au francezii cu Papa? L-au dat prin maioneză şi l-au făcut boeuf bourguignon de câte ori le-a căzut la îndemână. Stau în faţa televizorului meu smart – cred că-i mai smart decât mine şi în plus el vede şi 3D, în timp ce eu văd doar trecut-prezent. Eu văd bidemensional. Văd în bine şi rău, văd în gri şi în cenuşiu, sunt la fel de prost ca un televizor rusesc din anii şaizeci. Şi uneori văd cu „pureci” şi nu mai prind alt sunet decât emisia cosmică a big bang-ului primordial, a marelui zbang care a fâsâit în cele din urmă într-o băutură carbogazoasă cu etichetă roşie.

Habemus Papam!! Steagurile româneşti se agită parcă mai abitir decât celelalte steaguri. Aşteaptă de mult, săracii. Aşteaptă de o mie de ani. Aşteaptă să-i vadă cineva. Să-i remarce.  Să-i vindece.

„Părinte, aş vrea să mă spovedesc”. „Ai ţinut postul?” „ Nu…” „Păi cum vrei să te spovedeşti, avem o regulă aici , fără post nu te primim – du-te în oraş”. „Bine, dar cum este cu fiul rătăcitor – ar trebui să tăiaţi viţelul cel gras, să mă primiţi cu bucurie, iar voi mă izgoniţi? Unde să mai plec? Am rătăcit destul, sângerez, sunt rănit”… Am intrat în cinci biserici de azi dimineaţă, între Timişoara şi Reşiţa, unde aveam o treabă de rezolvat. Ultima încercare a fost la mănăstirea de pe malul Timişului. Eram de-a dreptul disperat. Voiam să-mi mărturisesc păcatele, vroiam să vorbesc cu cineva. Vroiam să mă asculte cineva de fapt. Simţeam o nevoie disperată de comunicare. M-am reîntors în Timişoara şi am intrat în catedrală. M-am dus în spate, în dreptul altarului, unde într-o cămăruţă era un preot la vreo cincizeci de ani care spovedea enoriaşii. Erau câteva babe în faţa uşii. Am aşteptat răbdător. Mă gândeam la pacienţii mei aşteptând în faţa cabinetului. S-a întors roata. Eu sunt bolnav acum. Eu aştept vindecare. De fapt, aştept să pot vorbi cu cineva despre sens, despre moarte. Nimeni nu mai are timp de aşa ceva. Toată lumea stă pe internet şi pe facebook şi când dau căutare pentru un suflet care să mă asculte, să mă înţeleagă, să mă întrebe ce tot mâzgălesc acolo pe hârtie, să-mi zâmbescă, nu din spatele unui emoticon, ci privindu-mă în ochi şi spunându-mi : „ce te frământă, măi creştine? Ce-i în sufletul tău? Ce durere zace în spatele măştilor tale? Şi nimic. Nimeni. Este un gol imens acolo, în toată forfoteala aia în care lumea se mai opreşte o clipă, apoi îşi continuă drumul cu furie, cu entuziasm, cu disperare, cu orgoliu, cu… Orbi care ştiu să vadă ce vor să vadă, surzi care aud ce le convine, ologi care aleargă, aleargă, aleargă… Oameni ca mine, ca tine.

„Ai ţinut postul?” „Nu, părinte…” „Hm, nu-i nimic, simt că ai o durere mare pe suflet. Nu trebuie să mi-o spui, Dumnezeu ţi-o ştie şi va şti să-ţi dea răspunsul. Va şti să te ajute atunci când poate nu te aştepţi. Va pune în tine puterea de care ai nevoie. Vorbeşte cu El, lasă-ţi sufletul să-I vorbească. El ştie să asculte cum oamenii nu ştiu. Du-te în pace, fiule, şi fie să-ţi găseşti liniştea în zilele luminate ale Paştilor”.  Stop joc! Ai încălcat dogma, părinte! Ce doctorie mi-ai pus în vin, ori în bucăţica de pâine, sau poate au fost doar vorbele, sau aerul încărcat cu miros de tămâie arsă din catedrală? Am ieşit în lumina zilei şi am simţit o bucurie imensă. M-a cuprins un frison. Ce naiba, doar sunt doctor, l-am citit pe Darwin, l-am citit pe Nietzsche, Cioran este mentorul meu spiritual. Ce mi se întâmplă? Da, dar ai căutat de azi dimineaţă o biserică care să te primescă şi să-ţi primescă destăinuirea păcatelor. Şi ce, înseamnă că păcatele mele au fost iertate? Simplu, ca şi cum s-ar fi dat o ordonanţă judecătorească? Nu, dar ai avut puterea să cauţi în continuare, în ciuda obstacolelor care ţi-au stat în cale. Şi ce înseamnă asta? Aşa m-au învăţat în corporaţie, să merg până la capăt dacă cred în ceea ce fac! Bingo! Păi vezi, ai crezut! Asta vine din tine, este doar dorinţa ta. Măi să fie! Mă uit în jur : am ajuns să vorbesc singur sau ce? O iau spre casă. Este Vineri. Acea Vineri! În seara asta vopsim ouă, de fapt fiică-mea şi cu nevastă-mea se ocupă. Eu am să beau un Calvados din Normandia şi am să ascult Mozart.  În jur este o beţie de culori şi de flori şi de miros de primăvară. Au trecut ani de atunci. Am avut succes, am întâlnit prieteni, am avut parte de dragoste. Drumul a fost firesc.

Habemus Papam! Săracul neamţul – parcă nu era de acolo, parcă nu ştia ce i se întâmplă. Celălalt, polonezul, era ca peştele în apă. Când a venit în vizită în România, mă aşteptam să se ridice, acolo pe scena aia şi să tune cu glas de arhanghel : „Mister Teoctist, Tear Down This Wall!” Aşa, ca Reagan… Nu a fost să fie, dar mie cel puţin mi-a aprins o scânteie. Azi, când mă uit la nea Daniel, bănăţeanul meu, stau şi mă întreb de ce-o fi el preafericit în mijlocul unei turme de nefericiţi. Mă gândesc că poate merg bine afacerile, în fond am ajuns să poleim biserici cu aur. La fie-mea la liceu – cam coşcovit, cu săli de clasă şi mobilier de tavernă proletară – au găsit cu cale să ridice o biserică în curtea şcolii. Halal să ne fie! Poate că s-au gândit că în felul ăsta scot elevii din toaletă pe timpul pauzei şi îi fac să vină să se roage pentru un subiect mai uşor la teză, ori chiar să-l calce tramvaiul pe proful de chimie, decât să duhănească trabuce sau să mai facă nu ştiu ce parascovenii experimentale. Ptiu drace! Vedeţi? Au ajuns bisericile mai înghesuite decât farmaciile, în ţara asta ultra-credincioasă. Omul se duce, pupă nişte moaşte, bagă trei mici, linge o căniţă cu ţuică şi pleacă mofluz acasă, unde-şi tupăne nevasta, adică îi trage vreo două în freză preventiv, că doar e muiere, trebuie pritocită din când în când, ca să nu uite ce ghinion a avut când s-a născut fără cocoşel.

Habemus Papam! Încerc să-mi alung toate gândurile mârşave şi scârbavnice. Am un zăcământ de sarcasm în mine, mai ceva ca moarea de varză în Aprilie. Soldat şi preot, parcă aşa zicea Nietzsche. Păi şi ăsta a fost la fel de neamţ ca fostul papă. Ce naiba ştia Nietzsche despre viaţă? S-a luat de brăcinari cu biserica şi cu creştinismul, pînă a dat în demenţă. Distrugeţi idolii! Spargeţi peceţile credinţei! Sunteţi supraoameni! Aveţi voinţă! VOINŢĂĂĂĂĂ! Ce tare trebuie că-l chinuiau migrenele pe domn profesor din Basel. Dar uite că a fost suficient să se uite unul, un pictor frustrat din Linz pe poveştile alea, ca să se credă supraom şi să măcelărească o etnie întreagă. „Dă-te jos de acolo, domn profesor, că nu merită efortul”. Ce, nu l-ai văzut pe Dumnezeu? Păi unde să-l fi văzut – în cămăruţa matale? Vrei să-ţi spun unde l-am simţit eu? Pentru că eu l-am simţit, domnule filozof, dar eram pe o linie care desparte viaţa de moarte, în întuneric, în viscol, în faţa inevitabilului. Nu mi-a zis decât: ce te plângi ca o babă săracă? Ia-o pe aici şi ai să ajungi la adăpost.  Şi când toate luminile s-au stins şi te întinzi ca să termini o dată cu chinul, atunci vezi, dacă ţi-e dat, o strălucire – nici măcar lumină – ştii, ca şi povestea cu ăia care văd în moarte clinică o lumină pe undeva. Văd pe naiba! Era neonul din camera de gardă…

Papa iese în balcon. Mulţimea freamătă, exultă. Lacrimile spală feţele celor care aşteaptă de zile minunea. Steagurile înnebunesc. Gros planurile televiziunii, sunt tot pe France 24, arată bucuria de pe figuri, încântarea, satisfacţia, stropi de ploaie de-a valma cu lacrimi. Mă uit la ei şi mă gândesc că, totuşi, au trecut două mii de ani de când un fiu de tâmplar a venit şi a şoptit un cuvânt : dragoste. Adică slăbiciune, adică milă, adică decadenţă, adică sclavie, adică neputinţă, adică nevoinţă.  Ce să-i spui unui copil bonav despre voinţă şi supraom? Ce speranţă să-i dai unuia care mai are de trăit şase luni? Ce putere stă într-un părinte care şi-a pierdut copilul? Voinţă? A cui Voinţă? A mea, de biet om îndoit de neîncrederea în semenii mei, a mea, de om călcat în picioare de piţifelnici, a mea, de om însingurat şi incapabil în faţa ororilor aceste lumi? A cui Voinţă, domn profesor? A ta, de om chinuit de migrene şi demenţă? Sau a mea, de om chinuit de vertij – de vertijul cruzimii şi al nepăsării şi al neputinţei? Quo Vadis Domine? Asta-i întrebarea… O bombă atomică, domn profesor, acolo a ajuns voinţa mea şi a ta şi a noastră. Un bing bang în laborator şi un accelerator de particule la Cern. Şi apoi o gaură negră, ca turul rupt al pantalonilor unui copil din Lunca Cernii care se duce la şcoală prin zăpada de un metru… Aproape de Basel, acolo unde aţi trăit, domn profesor. Încă puţin şi ne jucăm de-a Dumnezeu! Că voinţă avem. Doar să ştim drumul, Doamne. Vai, dacă am şti drumul, măcar…

Habemus Papam! Printre primele iniţiative ale noului Papă şi-a găsit loc şi canonizarea unui preot român. Îl chema Vladimir Ghika şi a murit într-o temniţă comunistă. Măcar ăsta nu a tăiat turci cu sabia, nu a coţăit muieri prin hanuri, dar nici nu a ridicat zeci de biserici, aşa cum văd că a revenit obiceiul în zilele noastre. Intri într-o mănăstire şi îl vezi pe preşedintele consilului judeţean spânzurat de perete alături de Maica Domnului, ţinând în mânuţele curate ditamai macheta cu trei turle. Că dacă se închină omul, măcar să mai pupe un dos de măgar. De ce să pierdem acest vechi obicei al pământului? Era să scriu al ortodoxiei, dar mi-am dat seama că sunt ortodox şi nu vreau să supăr strămoşii…

Se apropie Paştele. Ieşim la iarbă verde, dacă s-o topi zapada. Până la Paştele ortodox se topeşte sigur. Ortodox, catolic, evreiesc, ce importanţă mai are?  Dacă dragoste n-avem, nu suntem nimic. Nimic. Cu toată voinţa noastră şi a lui Nietzsche. Ia să vedem cine poate să înmulţească pâinile, să le dea şi amărâţilor de mâncare. Cum adică – nu este posibil să înmulţeşti pâinea? Aţi văzut voi îndrăgostiţi care să aibă nevoie de mâncare? O odaie curată şi o cană cu apă proaspătă. Atâta le trebuie. Dragoste, dragoste, dragoste, iubire… Nu mai citiţi cărţile alea vechi ca pe revistele de weekend. Vedeţi că sunt multe parabole şi metafore pe acolo! Nu luaţi de bună chestia cu „şi a fost ziua a doua”. Că , vorba lui Spencer Tracy, din „Procesul maimuţelor” – ştiţi filmul – nu era nimeni acolo cu ceasul, ca să măsoare cât ţinea o zi, mai ales că nu era clar cu luminătorii, ce şi când.  Dar nici măcar Darwin nu o să vă lămurească, cu toate verigile lipsă din teoriile sale. În fine, este o poveste lungă, vă las să vă lămuriţi singuri, fiecare în străfundurile lui şi după urgia încercărilor prin care a trecut în viaţă. Goi ne naştem, goi murim, indiferent de voinţa noastră…

Îmi place papa Francisc. Patronul său spiritual, ca şi al fiicei mele, a fost Sfântul Francisc din Assisi. M-au întrebat unii dacă m-am inspirat după vreo telenovelă când am botezat-o pe fie-mea. Măi, ce proastă-i lumea! Nu dragilor, mai există şi altceva de citit în afară de familia Brown, Dan şi Sandra. Se comenteză că noul papă umblă cu metroul, că a avut o iubită în tinereţe, că nu a luat poziţie în faţa dictaturii armatei. Dar ce credeaţi, că este înger? Este om, fraţilor. Are şi el migrene, dureri reumatice, îndoieli. Este om şi trecător, ca şi fumul care se rostogoleşte alb, din măruntaiele capelei Sixtine. Habemus Papam!

Tuturor celor care cred în dragoste, le urez pace şi iubire cu ocazia Paştelui creştin şi catolic. Şi o primăvară în sfârşit frumoasă! Să ne bucurăm împreună!

Citiţi şi

Vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor…

Acești psihopați care ne conduc

Cum iubeau filosofii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,026 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro