Hai, că nu suntem Maica Tereza…

Marilena Guduleasa

22 July 2014

Marilena GuduleasaPe câţi cucernici iertacioși n-aţi auzit spunând cu smerenie: “Eu iert, dar nu uit”? Ce-o fi vrând să însemne asta? O fi mai bine decât să reuşeşti să uiţi la un moment dat, ceea ce în ruptul capului n-ai putut ori n-ai vrut să ierţi?

Oricum ar fi şi oricum s-ar învârti, se pare că iertarea şi uitarea au multe în comun, iar pe-alocuri chiar se confundă. Mi s-a întâmplat să fiu şi de-o parte şi de alta a baricadei. Să îmi cer cu insistenţă iertare și să primesc falsa graţiere a celui vizibil încă supărat pe mine: “A, nu-ţi face probleme, am şi uitat!” Și să mi se ceară să radiez cazierul încărcat al vreunui păcătos, care mi-a tras câte-o palmă pe fiecare obraz, şi pe cel ferit şi pe cel oferit cum scrie la carte, iar eu să mă maimuţăresc cu iertarea în aceeaşi manieră, de parcă nu mi-ar fi stat scris pe frunte, cu fierul roşu, în ridurile adâncite de supărare, că nu mi-a trecut paraponul şi nici n-o să-mi treacă vreodată.

Dacă pisica îți sparge cel mai de preţ bibelou sau soacra îți intră în blide şi-ți spurcă cratiţa de dulceaţă cu o tocană de ceapă, o să te îmbufnezi şi-o să-ți treacă, la primul tors (al mâţei) ori la prima îmbucătura din cea mai bună mâncare pregătită vreodată (cea făcută de altul). Nici pe astea nu prea le uiţi, dar le transformi în povestioare comice şi le relatezi fără necaz.

Dar, vezi, mai sunt şi întâmplările acelea din categoria grea, care te copleşesc, te covârşesc, te cam terfelesc, de te fac una cu pământul. Să spui despre ele că le-ai uitat, parcă sună a ipocrizie. Să spui că le-ai iertat, parcă totuşi Maica Tereza, biata de ea, se duse lăsând în urmă o moştenire, pas moştenitori.

Mai cinstit mi se pare să recunoşti deschis că, asta e, ai și tu limitele tale omeneşti. Că singura posibilitate (incertă şi aceea) de a uita cu adevărat este să nu mai dai faţă cu cel care ţi-a călcat pe bombeu, exact pe bătătura a mai dureroasă. Că orice despărţire e ca o moarte şi de morţi… numai de bine.

Maica Tereza

Să accepţi că există o memorie a durerii pe care n-o poţi controla. Se activează când ţi-e lumea mai dragă şi în special când vine vorba de încredere şi de bizuință. Că asta-i, până la urmă, năpasta mincinosului şi-a trădătorului: nimeni să nu-l mai creadă în veci.

Şanse, câte vrei, fără număr. Alţi oameni faţă de care să te străduieşti să fii corect, să fii onest, să joci cu cărţile pe faţă, nemăsluite.

Când se-ajunge la iertare şi la uitare, e semn că te-ai împotmolit rău. Nu spera și nu ai teamă.

Poartă cu tine preventiv un săculeţ de cenuşă şi ai grijă din când în când să te pudrezi pe creştet: asta mai înmoaie puţin inimile şi mai înceţoşează aducerile aminte.

Că de uitat, nu uită nimeni. Iar de iertat… se spune prin părţile noastre că toţi vom fi iertaţi, odată.



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Prețiozitatea în suman

La început, n-am dat doi bani pe ea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,185 views

Your tuppence

  1. Ana-Maria / 23 July 2014 20:20

    Felicitari pentru sinceritate! Asa este, daca tot o comitem macar sa nu fim fatarnici ca sa mai putem ameliora lucrurile, atat cat se poate!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Hai, ca nu suntem Maica Tereza… | Marilena Guduleasa | Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery) / 22 July 2014 8:39

    […] Dar, vezi, mai sunt şi întâmplările acelea din categoria grea, care te copleşesc, te covârşesc, te cam terfelesc, de te fac una cu pământul. Să spui despre ele că le-ai uitat, parcă sună a ipocrizie. Să spui că le-ai iertat, parcă totuşi Maica Tereza, biata de ea, se duse lăsând în urmă o moştenire, pas moştenitori. Mai cinstit mi se pare să recunoşti deschis că, asta e, ai și tu limitele tale omeneşti. Că singura posibilitate (incertă şi aceea) de a uita cu adevărat este să nu mai dai faţă cu cel care ţi-a călcat pe bombeu, exact pe bătătura a mai dureroasă. Că orice despărţire e ca o moarte şi de morţi… numai de bine. (continuarea pe Catchy.ro) […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro