Hai înapoi, Cristian Popescu

Catchy

22 February 2015

Te poți îndrăgosti oare de un poet mort, cu un destin atât de tragic încât să-ți vină să-l iubești și să-l salvezi și după moarte, că nu ești sigură că și-a găsit liniștea, oriunde ar fi? Cred că se poate…  Citiți un pic din Cristian Popescu…

Ce bine e în poze, lângă tine! Eu m-aș veseli și n-aș mai pleca dacă nu m-ai ține tu în poza aia de după umăr.

*

Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniște, mamă. Acolo, sub pansament, strâns bine, unde zvâcnește pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvâcnește că o inimă albă, moale și mare; și-o strângi în brațe. Somnul tău e ca și atunci când deschizi înspre seară fereastra și se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zâmbet, cu o fluturare de mână. Mama cântă la pian și muzică ei are miros de tei și de sudoare. Mama șterge pianul de praf când cânta. Ne-a rugat ca atunci, când o fi, să udăm în fiecare săptămână cu parfum bun pământul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămașa de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei și ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumina blândă, care face rotocoale, se ridica ușor înspre tavan și-n cameră miroase a tei și a prăjeală. 

din volumul Familia Popescu

cristian-popescu

Acum, să vedem cine-a fost.

“Este considerat cel mai mare poet român de la Nichita Stănescu încoace. Alţii îl văd lângă Bacovia. Cu toate astea, numai câţiva oameni au auzit de el. A murit în urmă cu exact două decenii, la aproape 36 de ani. Scurta lui viaţă a fost o poezie de la un capăt la altul. Aşadar, Popescu…” începe Cristian Delcea povestea poetului prea puțin cunoscut. Care ai vrea parcă să nu se mai termine. Un admirabil articol, un rar jurnalist. Chapeau!

“Cristian Popescu a murit pe 21 februarie 1995, lăsând în urma sa câteva poeme pe care nu le mai citeşte nimeni şi câteva mărturii despre nebunie. Bolnav de schizofrenie şi hăituit de vocile din capul său, Popescu a ticluit poate cea mai comprehensibilă definiţie a pierderii minţilor: nebunia e atunci când te crezi mai important decât un meci de la Campionatul Mondial de fotbal.

Cei 36 de ani, trăiţi cu naivitate şi grabă, ar putea fi o capodoperă a literaturii. În urâtul zilelor de după Revoluţie, el ţinea predici în faţa aurolacilor, scria poeme despre vatmanii arşi de soare în cabinele tramvaielor şi murea puţin câte puţin, în fiecare zi, pentru ca morţii adevărate să nu-i mai rămână mare lucru de făcut.

Acest articol începe cu o frază „catchy“: „Popescu – cel mai mare poet român de la Nichita Stănescu încoace“. Aşa spun unii, dar nimeni nu poate garanta asta. În fond, Popescu n-a fost nici premiat şi n-a fost nici tradus. Vă veţi întreba, probabil, „atunci de ce să citesc acest lung necrolog?“. Pentru că Popescu a fost primul care a înţeles că poezia nu e în cărţile lor legate frumos în piele, nu e în cuvintele lor care rimează şi nu e nici în arta declamaţiei. Poezia e în scara din blocul nostru, în duminicile plictisitoare din casele noastre, în familiile sau în însingurările noastre.

Ăsta e Popescu. Omul vesel care a scris o înspăimântătoare cantitate de pagini despre propria-i moarte, propriul sicriu, propriul mormânt – pe care l-ar fi vrut în Cişmigiu, la leagăne. Îşi compunea cu mare frenezie necroloagele după toate regulile acestei „specii jurnalistice“: „Ionescu, cu adâncă durere în suflet, anunţă încetarea din viaţă a scumpului lui cumnat, Popescu. Nu-l voi uita niciodată“. Şi dacă ar fi trăit, Cristian Popescu s-ar fi distrat de minune să scrie chiar el acest articol, la 20 de ani de la propria-i moarte.

Zău, Doamne, ce bine ar fi măcar acum să-mi scrie rudele şi prietenii necrologul. Pe bulevard, în faţa blocului. Cu trupurile lor, literă lângă literă. Şi-un verişor c-o verişoară, îndrăgostiţi, să se sărute prima oară, stând frunte-n frunte în căciuliţa „î“-ului de la „familia îndurerată…“.  Marele necrolog – un psalm al lui Popescu

Se bea mult şi prost după Revoluţie. În localuri care mai există acum doar în amintirea celor care le-au frecventat, seară de seară, ca să uite: la „Geamuri Multe“, la „Circus Divertis“, la „Sighişoara“ lui nea Mardare – fost bucătar la Cernobîl, la „Papucei“ – unde servea o doamnă încălţată în papucei de casă, la „Roata Vieţii“. În lumina galbenă şi granulată a acestor bodegi, Popescu râdea cu prietenii lui, lua neuroleptice cu vodcă şi stingea totul cu cafea solubilă. „Bea tremurând“, mai spune Iaru – şi aceste cocktailuri mortale pe care şi le administra îl transformau într-un torent. Transpira, dar nu ca oamenii. Ţâşnea apa din el. Şi pentru ca inima să nu mai ştie de capul ei, Popescu fuma. Scriitorul Andrei Pogorilowski îşi aminteşte că Popescu şi când fuma era ca nelumea: „Purta în buzunarul din dreapta un pachet de Kent, iar în cel din stânga unul de Bucegi, pe care le alterna. Îi plăcea Kent-ul pentru că era de calitate, dar nu-i plăcea ambalajul pentru că lucea. Aşa că fuma alternativ“.

După alcool, sedative, cafea şi ţigări, oamenii se prăbuşesc într-un somn greu şi vindecător. Dar Popescu nu putea dormi, nu putea scăpa de chestia aia de pe capul lui. Hainele îi miroseau a vânt de noapte. Colinda Bucureştiul şi scria: „Umblu noaptea pe-aici prin cameră, prin cartier, mereu pe-aceleaşi străzi, mă-nvârt nebun în jurul Foişorului de Foc, în jurul mesei, îngăimând cu voce şoptită: VICEVERSA! VICEVERSA!! VICEVERSA!!!“.

După ’90, familia Popescu s-a mutat din Iancului în Drumul Taberei. Cătălin Ţîrlea l-a vizitat pe Cristi cu două zile înainte de moarte: „Era o iarnă nenorocită, viscolea, drumul era troienit. O iarnă oribilă. Am băut o sticlă de vin roşu, iar la plecare, în mod inexplicabil, el a simţit nevoia să mă conducă până în staţia de troleibuz. Am mers amândoi prin labirintul de blocuri din Drumul Taberei. Ne ningea. Am stat în staţie un sfert de oră până a venit troleibuzul, am vorbit tot felul de nimicuri. Asta a fost“.

Ca într-o poezie de Popescu, realitatea are o monotonie fermecătoare. Nu e nimic memorabil. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Nici măcar Popescu. A murit într-o dimineaţă de marţi. Medicamente, alcool, oboseală, sunt multe cauze, nici nu mai contează. I-a cedat inima. L-au înmormântat într-o dimineaţă de joi. Trecuse viscolul, era rece şi senin. Sfârşit de iarnă. „Da, Doamne. Să stau liniştit. Ca un azil de bătrâni. Cu toţii nemişcaţi. Aproape aliniaţi. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum creşte muşchiul pe copaci. Dar arătând răsăritul. Aşa să mă prindă întotdeauna sfârşitul“.

Vă invit să citiți întregul aici. Sigur veți simți ce spuneam la început. Parcă ai vrea să te duci după el să-l aduci înapoi. Că mai era de trăit și de povestit, Cristian Popescu…

Citiţi şi

Femei care luptă pentru un bărbat

Cafeaua cu tine

Există peşti răpitori acolo?


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,039 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro