Hai să te întreb ceva…

Ioana Bâldea Constantinescu

21 September 2011

Da, şi a noastră e furtunoasă. Plină de electricitate. Frumoasă. Da’ şi când facem scurt circuit… Şi noi avem zile în care funcţionăm remarcabil de bine împreună şi zile în care ne salutăm din vârful buzelor. Câteodată mă cucereşte, pur şi simplu, iar alteori, tot pur şi simplu, mă scoate din minţi, mă calcă pe nervi, ba nu, mă revoltă de-a dreptul!

Relaţia mea cu oraşul în care trăiesc e la fel de complicată, de nevrotică, de sezonieră şi de compulsivă ca a oricui. Sau, cel puţin, aşa cred. 

Apologia vieţii urbane, cu tot ce ţine de ea, de la peisajul industrial la restituiri arhitecturale şi de la happening-ul stradal la party-ul sofisticat, cu MC, pe o temă dată, e un trend care ţine de vreo zece ani. Şi, vorba (ne)poetului, se ţine bine. Oraşul, erotizat, ridiculizat, blamat şi, în cele din urmă, acceptat ca marker identitar al unei generaţii, a confiscat o imaginaţie de grup proaspăt iertată de lirica adulatorie dedicată piciorului de plai.

Noii urbani nu iubesc liniştea, ci zgomotul. Călătoresc cu metroul. Citesc în metrou. Zâmbesc unui mash de pe un bloc scorojit. Schimbă imaşul pe parc. Îşi recunosc propriile fracturi emoţionale în gropile care desfigurează străzile pe care locuiesc. Au iniţiativă. Nu sunt ditirambici. Nu sunt blazaţi.

Cei mai mulţi fac aşa, ca mine. Adică îşi textualizează şi îşi psihanalizează relaţia cu spaţiul urban în mod constant, pe bloguri, în reviste, pe Facebook, peste tot. Poate fi din cauza faptului că, dacă pe vremuri „creşteam o dată cu ţara”, acum oraşul e cel care creşte cu noi, care se lasă modelat, care ne suportă hachiţele, tranziţiile, puseele creative.

Îmi aduc aminte cum, acum câţiva ani, răsfoind o revistă pentru diaspora, am dat peste un experiment interesant. Doi literaţi de pe la noi făceau, în paralel, lista locurilor care, pentru ei, înseamnă Paris. Rezultatul erau aproape două oraşe diferite. Era, cu siguranţă, acelaşi Paris, cu acelaşi Boul’Mich, cu Les Halles, cu Centre Pompidou, cu Marais, cu Champ de Mars… numai că era tradus într-o simbolistică personală, în staţia de metrou Arts et Métiers (a fost prima care mi-a sărit în ochi pentru că, da, şi eu am amintiri legate de ea), în Église Saint-Séverin, în madlena proustiană, în Marché aux Puces, în moules frites şi cumpărături la Fnac. Nu Oraşul Luminilor, ci un oraş al luminilor fiecăruia. Mi-a plăcut. Şi m-am jucat, în gând, de-a Parisul meu.

Acum câţiva ani, o companie publică reinventa harta Bucureştiului adăugând unor străzi sau locuri cunoscute un corolar care să le personalizeze, în raport cu un eu care trăise, acolo, momente, căruia i se întâmplaseră lucruri în oraşul ăsta, care chiar locuia acolo. Ce a ieşit a fost un fel de poetică urbană – toţi ne plimbam pe strada unde cineva se sărutase prima oară, unde mersese la şcoală, unde se jucase fotbal cu prietenii din copilărie, unde îi locuiau bunicii… şi era frumos, pentru că ne plimbam printr-un oraş viu, unul cu care aveam o relaţie similară cu a anonimului îndrăgostit de Mimi.

Principiul e acelaşi ca în cazul celor doi literaţi, fiecare cu Parisul amintirilor lui. Poate că Bucureştiul e îmbâcsit, aglomerat, zgomotos, haotic, periculos, dezolant, paradoxal şi în eternă renovare. Acesta e oraşul nostru. Al tuturor. Bucureştiul meu, însă, e făcut din Parcul Ioanid, din strada Pitar Moş, din covrigii de la Romană, din Intrarea Nopţii (sunt nişte case frumoase acolo, seamănă cu reşedinţa faunului din Narnia), din îngheţată nocturnă, pe lângă Piaţa Amzei, din plimbări lungi pe Ana Ipătescu, din intrările în Herăstrău, din invariabilele opriri în librăriile de lângă Biserica Kretzulescu, din staţia de 311 de la Rosetti, din statul pe băncile din Piaţa Palatului, din Biserica Albă, din cumpărături minimaliste pe strada Paris, din târgurile de la Muzeul de Geologie, din filmele de la cinematograful Patria, din Centrul Vechi, cu toate tentaţiile lui noi, din Noaptea Muzeelor, din Street Delivery, din Cărtureşti, din Fântâna de la Universitate şi dintr-o mulţime de alte locuri, unele, poate, şi ale tale.

Asta e povestea mea cu oraşul. Cam aşa arată.

A ta cum e?

Citiţi şi

Oare ce zic îndrăgostiții lumii despre soarta lacătelor iubirii?

2017 – The Big 4 Fashion Week (New York, London, Milan, Paris) sau ce vom găsi în magazine

Fie ca

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
535 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro